Procesul de Insolvabilitate

INTRODUCERE

Procedura de insolvabilitate reprezintă un important mecanism juridico-economic de asigurare a stabilităţii şi siguranţei circuitului civil. Acesta permite a diminua la maxim efectele negative ale situaţiei cînd un subiect de drept se află în incapacitate de plată.

Actualitatea temei În Republica Moldova reglementări privind insolvabilitatea au încercat a fi introduse odata cu apariţia activităţii antreprenoriale şi trecerea de la o economie centralizată la una de piaţă liberă. Iniţial a fost adoptată Legea cu privire la faliment din 1992, care ulterior a fost înlocuită prin legea cu privire la faliment din 1996, iar la moment procedura de insolvabilitate este reglementată prin Legea cu privire la insolvabilitate nr.632/2001.

Prin insolvabilitate se înţelege situaţia financiară a debitorului caracterizată prin imposibilitatea di de a-şi onora obligaţiile de plată ajunse la scadenţă, iar procedura de insolvabilitate reprezintă totalitatea actelor procedurale realizate de instaţa de insolvabilitate, ce au drept scop satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor unui debitor aflat în incapacitate de plată sau supraîndatorare.

Încetarea procesului de insolvabilitate este ultima fază în cadrul procedurii de insolvabilitate în care au loc finisarea tuturor lucrărilor în legătură cu examinarea pricinii de insolvabilitate.

Importanţa temei investigate În cadrul acestei teze am încercat să determin şi să expun toate circumstanţele cînd poate fi încetat procesul de insolvabilitate. Legea insolvabilităţii prevede mai multe cazuri în care poate fi adoptată hotărîrea de încetare a procesului civil şi acestea diferă în dependenţă de faptul dacă a fost sau nu intentată procedura de insolvabilitate şi de tipul procedurii aplicate - fie procedura de lichidare a patrimoniului, fie procedura planului.

Structura tezei Teza este strucuturată în trei capitole a cîte două secţiuni fiecare. În primul capitol este redată noţiunea şi evoluţia insolvabilităţii în Republica Moldova. Deasemenea în acest capitol am efectuat o descriere generală a procesului de insolvabilitate cu o prezentare sumară a etapelor şi a acţiunilor din cadrul procedurii de insolvabilitate precum şi a celor care preced procesul de insolvabilitate.

Capitolul doi, al tezei, descrie momentul de intentare al procedurii planului în cadrul procesului de insolvabilitate prin prisma circumstanţelor generale şi importanţa acestei proceduri, cea de după distribuirea finală. Secţiunea a doua a capitolului redă procedura planului şi propunerea proectului planului de insolvabilitate. În cadrul următoarelor capitole am încercat sa redau structura procedurii planului şi elementele sale indispensabile necesare de a fi prezente în cadrul oricărui plan. În cel de al patrulea capitol am redat procedura intentării planului privit prin aspect comparat în cadrul altor legislaţii încercînd sa puctez elementele cele mai esenţiale.

Capitolul trei, al tezei, secţiunea întîi descrie momentul de încetare al procesului de insolvabilitate prin prisma circumstanţelor generale de încetare, cea de după distribuirea finală, în cazul cînd s-a mers pe lichidarea patrimoniului debitorului. Secţiunea a doua a capitolului redă încetarea procesului în cazul lipsei masei debitoare, lipsa temeiurilor de insolvabilitate şi în cazul cînd a fost confirmată, prin hotărîre, procedura planului.

CAPITOLUL I. PROCESUL DE INSOLVABILITATE, ISTORICUL, NOŢIUNEA ŞI DESCRIEREA GENERALĂ

1.1 Istoricul apariţiei procesului de insolvabilitate

În opinia unor autori, chiar în legile străvechi ale evreilor au existat reglementări potrivit cărora debitorul era descărcat de datorii, acordîndu-i-se posibilitatea să înceapă o nouă afacere, reglementare care de-a lungul secolelor a suferit mari modificări.

Legile greceşti şi apoi legile romane au fost mult mai dure faţă de debitorul care nu-şi onora obligaţia. Deseori atitudinea negativă a creditorului se răsfrângea nemijlocit asupra debitorului, transformându-se într-o răzbunare personală urmărind distrugerea bunurilor acestuia, chiar cu riscul de a nu-şi satisface cerinţele materiale.

Instituţia falimentului, după unii, îşi are originea în procedura venditio bonorum, care, la rândul său, a fost precedată de procedura de executare manus inectio, consacrată prin Legea celor XII table, potrivit căreia creditorul putea să vândă debitorul ca sclav sau să-l omoare, dacă terţii nu manifestau voinţa de a-i plăti suma datorată. Uneori creditorul putea ţine debitorul sa muncească pentru sine până la răscumpărare.

Evoluând, dreptul roman a înlocuit, pe de o parte, justiţia privată cu justiţia publică, iar pe de altă parte, a înlocuit "răzbunarea personală", adică vânzarea ca sclav a debitorului sau uciderea acestuia, cu încasarea datoriei din averea debitorului. Procedura vendisio bonorum prevedea punerea sub sechestru a bunurilor debitorului, iar creditorii erau trimişi pentru a le supraveghea şi a împiedica debitorul să-şi mărească datoriile. Daca debitorul, între timp, nu stingea datoria sau nu aducea un garant, continuarea procedurii se organiza vânzarea bunurilor acestuia, cu repartizarea ulterioară a sumei de bani obţinute între creditori în urma declanşării procedurii şi comercializării bunurilor, debitorul suporta o degradare în plan social şi devenea persoană cu onoarea civilă diminuată numită persona infamia, dacă nu recurgea la cessio bonorum, care consta în cedarea, de bună voie, în favoarea creditorului, a tuturor bunurilor pe care le poseda.

În Evul mediu, după o anumită stagnare, dreptul roman a fost din nou reabilitat şi chemat să-şi îndeplinească rolul de regulator al relaţiilor sociale, care prin secolele XI-XII încep să se intensifice.