Introducere 3 Capitolul I. Protecția dreptului la viață în jurisprudența CEDO 8 I.1. Domeniul de aplicabilitate al articolului 2 9 I.2. Pedeapsa cu moartea 11 I.3. Obligațiile statelor 13 Capitolul II. Dreptul de a nu fi supus torturii și altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante 15 II.1. Domeniul de aplicabilitate al articolului 3 15 II.2. Aplicații în dreptul penal român 16 Capitolul III. Dreptul de a nu fi supus sclaviei și muncii forțate sau obligatorii 19 III.1. Considerații generale 19 III.2. Interdicția sclaviei și a robiei 21 III.2.1. Convenții internaționale care interzic sclavia și robia 21 III.3. Interdicția muncii forțate sau obligatorii 24 III.4. Situații de excepție de la domeniul de aplicabilitate 28 Capitolul IV. Dreptul la libertate și la siguranța persoanei 34 IV.1. Considerații generale 34 IV.2. Privarea licită de libertate 36 IV.3. Garanțiile instituite pentru persoanele private de libertate 39 Capitolul V. Dreptul la un proces echitabil în materie penală 42 V.1. Considerații generale 42 V.2. Garanțiile instituite în materie penală 48 Capitolul VI. Nici o pedeapsă fără lege, dreptul la un recurs efectiv și dreptul la două grade de jurisdicție penală 51 VI.1. Nici o pedeapsă fără lege 51 VI.2. Dreptul la un recurs efectiv 52 VI.3. Dreptul la două grade de jurisdicție penală 54 Concluzii 56 Bibliografie 58
INTRODUCERE Într-o primă etapă, drepturile omului s-au afirmat în planurile civil şi politic, ulterior în domeniul economic şi social. În prezent, datorită importanţei acordate drepturilor omului pe plan internaţional s-au conturat noi concepte: dreptul la viaţă, dreptul la pace, de a beneficia de patrimonial comun al umanităţii, dreptul la dezvoltare, la un mediu sănătos. Pe baza instrumentelor juridice universale, la nivel european s-au conceput, negociat şi adoptat un număr important de documente prin care sunt consacrate mijloace de protecţie şi garantare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale Un principiu esenţial al protecţiei internaţionale a drepturilor omului este subsidiaritatea mecanismelor internaţionale în raport cu cele interne. Rolul principal în garantarea drepturilor omului revine statului, prin structurile şi mecanismele interne, iar sistemele internaţionale de protecţie intervin numai în ultimă instanţă, atunci când cele interne s-au dovedit a fi necorespunzătoare. De aici, regula generală a necesităţii parcurgerii şi epuizării complete a căilor interne de atac, în vederea remedierii presupuselor violări ale drepturilor omului, înainte de declanşarea mecanismelor internaţionale. Rezultă aşadar, că procedurile internaţionale de protecţie a drepturilor omului nu se substituie celor interne ci sunt complementare acestora, în scopul de a remedia carenţele protecţiei interne Recunoaşterea şi consacrarea drepturilor omului prin documente internaţionale a avut o influenţă benefică asupra legislaţiei interne a statelor în sensul contribuţiei la afirmarea respectului faţă de drepturile omului şi perfecţionării legislaţiilor naţionale. ,,Indivizii pot beneficia de drepturi şi libertăţi pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparţin şi care, în virtutea suveranităţii lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor şi libertăţilor respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituţionale şi fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt lipsite de orice eficienţă” Convenţia Europeană este primul instrument internaţional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecţia unui larg evantai de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern în cazul în care procedura este pornită de un individ şi nu de către stat. Un element nou, important pentru protecţia internaţională a drepturilor omului, este cel stipulat în art. 1 al Convenţiei Europene, potrivit căruia părţile contractante recunosc „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor”, drepturile şi libertăţile fundamentale. Expresia „oricărei persoane”, pe care o regăsim şi în alte importante texte internaţionale, subliniază natura universală a drepturilor omului recunoscute de Convenţie. Aşadar, textul protejează nu numai drepturile cetăţenilor unui stat, dar şi pe acelea aparţinând străinilor, apatrizilor şi incapabililor, cum sunt copiii şi persoanele puse sub interdicţie Convenţia a prevăzut şi un sistem de aplicare a obligaţiilor asumate de statele contractante. Trei instituţii au fost create în acest sens: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1959) şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. De la intrarea în vigoare a Convenţiei (1953) au fost adoptate unsprezece Protocoale. Protocoalele nr. 1,4,6, şi 7 la Convenţie au adăugat şi alte drepturi şi libertăţi celor garantate , iar Protocolul nr. 2 a conferit Curţii puterea de a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea reclamanţilor (persoane fizice ) să înainteze cererile lor Curţii după ratificarea de către statul pârât şi acceptarea de către un comitet de selectare. În comparaţie cu celelalte drepturi ale omului, drepturile intangibile beneficiază de o protecţie absolută, pentru că exerciţiul lor nu poate fi afectat de limitări sau derogări (permanente sau temporare) în nici o împrejurare (pe timp de pace ori de război). În această categorie intră: dreptul la viaţă; interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interdicţia sclaviei, a servituţii şi a muncii forţate, dreptul la neretroactivitatea legii, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă
Plătește în siguranță cu cardul și beneficiezi de garanția 200% din partea Diploma.ro.
Simplu și rapid în doar 2 pași: completezi datele tale și plătești.
