Providența Dumnezeiască și Obiecțiile Aduse Împotriva ei

1. INTRODUCERE

Providenţa divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent faţă de întreaga creaţie şi în mod special faţă de om şi faţă de fiecare fiinţă şi lucru în parte. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie astfel despre pronia dumnezeiască: „Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea, dar, după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronie.”

Grijile vieţii şi înstrăinarea de Dumnezeu nu ne îngăduie să vedem şi să preţuim întotdeauna cum se cuvine minunatele însuşiri ale lui Dumnezeu, ca Făcătorul a toate şi Proniatorul. Adesea ochii noştri sunt închişi şi noi putem simţi pe Dumnezeu ca Ziditorul a toate şi « Părinte al veacului ce va să fie », odată cu credinţa noastră căreia Dumnezeu i-a dat putere de adevăr în Hristos şi ne-a deschis ochii să-L cunoaştem ca şi orbului din Sf. Evanghelie care a cerut: « Doamne, să văd » şi căruia Mantuitorul, după ce l-a vindecat, i-a zis: « Vezi! Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace! » .

În mod firesc, Dumnezeu nu a putut fi cunoscut de către oameni fără a li se descoperi lor El Însusi. Înţeleptii antici care şi-au aplecat cugetarea asupra fenomenului existenţei n-au putut cunoaşte atotputernicia lui Dumnezeu, rămanand la ideea că materia este din veşnicie şi nici n-au putut simţi purtarea de grija a lui Dumnezeu rămanand la credinţa în superstitie, în vrăjitorie, în « soartă » şi « fatalism » al existenţei. Alţi ganditori au recunoscut pe Dumnezeu ca făcătorul a toate, dar nu şi ca purtătorul de grijă, aşa cum cred reprezentanţii cunoscutului curent « deist ».

În acest material voi prezenta providenţa dumnezeiască asa cum este mărturisită de către Biserica Ortodoxă , pentru ca apoi , în cea mai mare întindere, să aduc in discuţie obiecţiile care au fost aduse împotriva providenţei dumnezeieşti, dintre care menţionez pe cele mai importante:

- limitarea libertăţii omului de către providenţă;

- existenţa răului în lume contrazice realitatea providenţei ;

- disproporţia dintre merit şi pedeapsă .

2. PREZENTARE GENERALĂ

A PROVIDENŢEI DUMNEZEIEŞTI

În providenţa divină se disting trei acţiuni şi anume: conservarea, cooperarea sau conlucrarea şi guvernarea sau conducerea lumii.

a. Conservarea lumii este este lucrarea dumnezeiasca prin care lucrurile si fiinţele create sunt păstrate in forma lor originara. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci trebuie înţeleasă ca o influenta neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în continua mişcare şi schimbare sa ajungă la ţinta ei finala: desăvârşirea.

De aceea, teologii scolastici au numit aceasta activitate divina o ,,creaţie continua”. Dumnezeu a lucrat în trecut, lucrează şi în prezent şi va lucra şi în viitor, pentru ca lumea creată de El, păstrându-si identitatea, să parcurgă în timp o ascensiune continuă spre ţinta ei finală.

Prin urmare, Dumnezeu conservă lumea, adică se îngrijeşte ca nimic din ceea ce a creat să nu se distrugă, pentru a-şi putea împlini scopul pentru care au fost create.

b. Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa este lucrarea prin care Dumnezeu acordă întregii creaţii, ca şi fiecărei creaturi în parte, ajutorul Său, pentru ca să-şi poată ajunge scopul dat de El.

Aceasta conlucrare cu creatura, deşi este constantă, nu este identică sau uniformă, deoarece într-un fel conlucrează cu creatura neînsufleţită, şi în alt fel cu creatura raţională şi liberă, omul. Cu creatura neînsufleţită conlucrează în sensul că veghează ca aceasta să-şi desfăşoare activitatea potrivit legilor specifice ei, precum spune psalmistul: ,,Soarele şi-a cunoscut apusul său, pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte" (Ps 103, 20-2 1 ).

Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, fiinţa conştientă şi liberă, se realizează însă în mod diferit, aceasta conlucrare fiind în funcţie de calităţile, aptitudinile, vocaţia, scopul propus si mijloacele alese de persoana umană in cauză.

Astfel, daca pe lângă calităţile corespunzătoare, persoana respectiva îşi propune realizarea unui scop mai înalt, Dumnezeu îl ajută la realizarea acestuia, uşurându-i găsirea mijloacelor, depăşirea greutăţilor, menţinându-i elanul sau entuziasmul în desfăşurarea acţiunii. Iar daca totuşi in mod inconştient si involuntar se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea spre a putea înţelege urmările acţiunii sale şi a se opri astfel de la săvârşirea a ceea ce si-a propus. Însă niciodată, în această activitate de conlucrare, Dumnezeu nu ridică libertatea omului, astfel că acela care în mod voluntar urmăreşte un scop rău e lăsat sa-1 împlinească (cf. Rm 1, 26).

Numai astfel el poate progresa pe calea urcusului duhovnicesc: prin propria sa străduinţă, dar ajutat de harul divin. Asadar, in acest fel el va putea ajunge la asemănarea cu Dumnezeu după îndemnul Mantuitorului : « Fiţi desăvarsiti precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvarşit este" (Mt 5, 48).