Proza scurtă a lui Ion Luca Caragiale

Introducere

I. L. Caragiale a strălucit în arta comediei, aşa încât tentaţia de a lăsa proza autorului în umbra teatrului a dăinuit o perioadă îndelungată. Cu toate acestea, chiar de la început a existat o atracţie către proza lui, atracţie ce se explică prin universul creat de autor, prin ineditul formulei epice, prin problematica abordată, prin viziunea asupra lumii sau prin crezul artistic.

Complexitatea universului epic al scriitorului, deschiderea către multiplele perspective de interpretare explică interesul crescând pe care îl stârneşte în continuare Caragiale. Este adevărat că, de-a lungul timpului, au existat voci care au avut obiecţii cu privire la opera artistului, unele mai uşoare, altele mai severe, dar niciunele n-au rezistat confruntării cu monumentala creaţie, care poartă încă de la începuturi sigiliile perenităţii. Ştefan Cazimir consideră că perenitatea lui Caragiale decurge, mai presus de toate, din însuşirea sa de mare creator, din locul care îi revine printre exponenţii de valoare nedepăşită ai specificului nostru naţional, purtători ai celor mai înalte contribuţii la exprimarea şi îmbogăţirea lui.

Critici, istorici, cercetători, scriitori şi cititori pasionaţi au bătătorit cu nesaţ paginile în care se încheagă lumea schiţelor, a povestirilor, a poveştilor şi a nuvelelor caragialiene. Astfel, proza lui Caragiale, în toată diversitatea ei, a atras nume de prestigiu, care s-au întrecut în a sesiza, a aprecia, a comenta şi a dezbate acest domeniu al creaţiei scriitorului. Mii de pagini de istorie şi critică literară, de studii, analize, eseuri, articole, dicţionare, antologii, documente, investigaţii biografice, reeditări, au fost consacrate operei caragialiene, purtând semnături celebre, începând cu Titu Maiorescu, Gherea, G. Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Silvian Iosifescu, Iorgu Iordan, Ştefan Cazimir, B. Elvin, Mircea Tomuş, Alexandru Călinescu, Maria Vodă Căpuşan, Florin Manolescu, Dumitru Micu, George Munteanu, V. Fanache, Mircea Iorgulescu, H. Zalis, Liviu Papadima, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gelu Negrea, Paul Cornea, până la Ion Vartic, Marta Petreu, Adriana Ghiţoi, Ioana Pârvulescu ş.a., fără a cuprinde aici toate numele celor care au abordat din diferite perspective proza literară caragialiană.

Literatura de specialitate a consemnat deja o mulţime de sintagme, clişee, aprecieri consacrate: Caragiale - clasic al literaturii române; cel mai mare dramaturg, Caragiale -satiricul; maestru al realismului critic; precursorul literaturii absurdului; promotor al deconstrucţiei convenţiilor literare; Caragiale - placă turnantă a literaturii române; Caragiale - duplicitar; Caragiale - glissando etc, astfel încât întrebarea din finalul cărţii lui Liviu Papadima, Caragiale, fireşte! despre „câte feluri de Caragiale mai sunt, dom'le ?”, ar putea primi un răspuns simplu, adevărat, parafrazând pe unul dintre şcolarii din schiţe: „Multe, dom'le!" Şi atunci se ridică îndreptăţita întrebare: De ce, încă o dată despre Caragiale- Răspunsul prinde contur în memorabila afirmaţie a lui Ştefan Cazimir că niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.

Aşadar, încă o dată despre Caragiale - lucrarea de faţă propunându-şi să urmărească aspectele moderne ale prozei sctrte caragialiene. Critica şi istoria literară au conturat, cu predilecţie, clasicismul incontestabil al autorului, aşezându-l pe Caragiale, fără reţineri, în rândul marilor clasici ai literaturii române. Argumentul care susţine această încadrare este acela că opera lui Caragiale dispune de semnificaţii generale şi de valori estetice specifice scriitorilor clasici: spiritul critic, echilibrul compoziţiei, afirmarea sensului etic şi estetic al artei, rezistenţa în timp, capacitatea de a crea modele etc.

B. Elvin depăşeşte această etapă şi realizează în opera citată o abordare a întregii creaţii a lui Caragiale din perspectiva relaţiei clasic - modern. Criticul porneşte de la ideea că un clasic se defineşte prin tocmai caracterul nefinit al creaţiei sale, de aceea universalitatea semnificaţiilor pe care le asigură, imboldul de a-l privi dintr-un alt unghi de vedere continuă să acţioneze. În lucrarea menţionată, criticul analizează câteva elemente moderne în arta lui Caragiale.

Mai târziu, Alexandru Călinescu, în Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, reuşeşte să dea cea mai nouă interpretare prozei scurte a lui Caragiale, urmărind cu predilecţie evoluţia formelor literare, şi „exerciţiile de stil". Criticul renunţă la formulele uzuale de tip tradiţional şi se impune prin noutatea interpretării, care constă într-o surprinzător de exactă adecvare la text.

Maria Vodă Căpuşan, Liviu Papadima şi alţii au menţionat, de asemenea, în contexte diferite, aspecte ale modernităţii creaţiei caragialiene.

Pornind de la direcţiile deja trasate, demersul de faţă îşi propune să dezvolte tema modernităţii prozei scure a lui Caragiale într-o formulă globală, analitică şi unitară.

Lucrarea de faţă cuprinde doua capitole. În primul dintre am formulat cateva repere biografice si am prezentat activitatea literara a lui I.L.Caragiale. Importantă pentru exegeza textului literar este concepţia lui Caragiale cu privire la artă, în general, şi la proză, în special. Scriitorul face primii paşi în desprinderea de formele epice tradiţionale ale vremii sale şi abordează proza scuta dintr-o perspectivă inedită, care-l aşază în linia întâi a prozatorilor moderni.

Următorul capitol este dedicat prozei scurte. Se are în vedere contribuţia scriito-rului la afirmarea şi la impunerea acesteia în rândul genurilor înalte. De fapt, prin Caragiale, schiţa a dobândit un statut literar bine definit şi şi-a demonstrat relevanţa artistică. În schiţe Weltanschauung-ul caragialienesc îmbracă una dintre cele mai moderne formule epice. La aceasta a contribuit şi activitatea de gazetar a scriitorului, care, pe de altă parte, a determinat, la modul cu adevărat exemplar, întrepătrunderea dintre viaţa cotidiană şi literatură şi a influenţat instaurarea unor noi raporturi între genurile canonizate şi cele joase.