Psihologia și bolile vârstnicilor

Capitolul 1. Motivaţia lucrării

Se spune că bătrâneţea este un sentiment, că vârsta este cea pe care o simţi şi, ca atare, la 60 de ani poti să te simţi mai tânăr decât cel care are 30 de ani.

E bine să ştim că avem în preajmă vârstnici şi longevivi de la care avem multe de învăţat, deşi nu sunt “familiarizaţi cu ultimul tip de calculatoare”. Vârsta a III-a nu înseamnă numai o acumulare de date şi experienţe dar şi posibilitatea de a utiliza o unealtă de care puţini tineri şi adulţi au parte  spiritul (când este amplu şi bogat).

Michelangelo a sculptat până la vârsta de 89 de ani, Arturo Toscanini abia la 87 de ani a depus bagheta de dirijor, Giuseppe Verdi a compus până la vârstă înaintată. Este o eroare credinţa unora că bătrâneţea nu este creatoare şi, ce-i mai grav, mulţi vârstnici sunt convinşi de aceasta.

În zilele noastre, oamenii îşi imaginează că viaţa trebuie să fie plină de amuzament, fără dureri, iar tinereţea să fie eternă. În realitate nu este aşa. Toţi copiii au datoria de a-şi cinsti părinţii. Cu privire la aceasta, nu se referă doar la o atitudine de respect, ci şi la ajutor material şi financiar. Mulţi părinţi bătrâni ajung în situaţia de a avea nevoie de ajutor şi de îngrijire  primii responsabili fiind copiii şi rudele. Îngrijirea părinţilor este un proces dificil, indiferent de modul de abordare. Uneori situaţia devine dificilă din cauza unor factori negativi care au acţionat cu mulţi ani înainte.

Copiii care au fost îngrijiţi într-o atmosferă de iubire şi de acceptare sunt mai bine pregătiţi pentru a oferi îngrijire la rândul lor. Anumite neînţelegeri, supărări, reacţii de cinism dacă au rămas nerezolvate vor ieşi la suprafaţă atunci când copiii sunt puşi în situaţia de a-şi îngriji părinţii. Din nefericire, obiceiurile rele se accentuează odată cu înaintarea în vârstă.

Atât timp cât rămânerea în familie a vârstnicului este pentru o parte a bătrânilor un ideal frumos, dar utopic, ”instituţionalizarea” devine o necesitate. Ea poate reprezenta însă, şi o izolare nejustificată, mai ales pentru bătrânii “neinstituţionalizabili” dar care sunt “eliminaţi” cu uşurinţă din propria familie, din comoditate, nepăsare şi ca urmare a slăbirii lianţilor afectivi intrafamiliali.

Motivaţia care m-a determinat să aleg această temă este următoarea: eu cred că persoanele de vârsta a III-a după o viaţă cu mult mai multe sau mai puţine realizări, dar cu foarte mari sacrificii, merită şi ei să aibă parte de puţină linişte la bătrâneţe în sânul familiei ¬ aceasta având rolul de a urmări starea fizică a lor, sprijinindu-i atât financiar, cât şi material. În cazul în care familia nu există/nu-i dorit, trebuie să li se ofere un climat familial cât mai adecvat. Stând de vorbă cu ei am observat că fiecare vârstnic are câte o poveste a lui.

Deoarece o parte din asistaţii căminilor de bătrâni au fost traumatizaţi psihic, abuzaţi şi supuşi violenţei de către proprii lor copii  comunicarea reprezintă metodă psihoterapeutică având un rol important în vindecarea acestor traume. Persoanele vârstnice au nevoie specială de comunicări a sentimentelor, a frusrărilor şi a temerilor faţă de apropierea morţii. Toţi avem o mare responsabilitate pentru aceste persoane, fiind şi o problemă de actualitate.

Indiferent de sex, religie, apartenenţă politică şi socială persoanele de vârsta aIII-a merită o viaţă mult mai bună.

Capitolul 2. Introducere

Bătrâneţea, numită şi vârsta de regresie, este etapa vieţii când omul se pensionează, nu mai este productiv, este marginalizat social, funcţiile sale psihologice intră în declin, iar problemele medicale devin din ce în ce mai presante.

Ea a constituit obiectul meditaţiilor, al observaţiilor şi al încercărilor de tratament încă din cele mai vechi timpuri. Din păcate, cele mai multe observaţii reţinuseră mai ales acele aspecte neplăcute, negative, întunecate ale bătrâneţii. “Bătrâneţe, ce pacoste eşti pentru cei ce te au!” afirma Euripide. Un alt autor, Cicero spunea: “Trebuie să luptăm împotriva bătrâneţii ca împotriva unei boli.”

Toate aceste caracteristici au condus la afirmaţii de genul: “bătrânii nu mai sunt buni de nimic”, “sunt un balast social”. Deşi aceste afirmaţii sunt frecvente, realitatea este cu totul alta. Îmbătrânirea nu mai este o schimbare bio-psiho-socială, din punct de vedere calitativ şi cantitativ ci este, în primul rând, o restructurare a personalităţii, lipsurile fiind acoperite de maturizare şi experienţă. De aceea, bătrânii constituie o sursă importantă de înţelepciune şi un suport pentru generaţiile următoare.