Psihologie Judiciară

CONSIDERAŢII DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

ASUPRA ALGORITMULUI JUDECĂŢII

Note introductive

cu privire la oportunitatea şi importanţa instituţiei judecăţii privită din perspectiva psihologiei judiciare

Societatea umană, în devenirea ei istorică, nu a evoluat haotic, la întâmplare, chiar dacă traiectoria ei evolutivă îi era necunoscută.

Încă din fazele iniţiale ale existenţei fiinţei umane s-au instituit, din necesităţi practice, minime reguli de conduită care, cu timpul, s-au transformat în norme, devenind obligatorii pentru toţi membrii unei comunităţi. În acele minimale reglementări ale raporturilor interumane, iar apoi intergrupale, îşi are originea dreptul care, treptat, într-un proces complex şi de lungă durată, se transformă în ştiinţă de sine stătătoare şi practică socială. Ştiinţa dreptului, indiferent de dezbaterile care au loc pe plan teoretic, este una dintre cele mai importante discipline socio-umane.

Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Dacă vrem să înţelegem omul, va trebui să-1 privim, nu ca pe un robot, egal cu sine şi identic eu semenii săi, ci să recunoaştem inegalitatea înzestrării sale native, faptul că oamenii nu sunt la fel încă din faza concepţional genetică. Şansa fiinţei umane — la nivel individual — de a fi unică şi irepetabilă constituie frumuseţea ine¬galabilă a coexistenţei de structuri temperamentale şi biotipologice infinite, şlefuite social în caractere şi personalităţi diferenţiate ca potenţial de educabilitate, învăţare şi subordonare în raport cu norma juridică.

Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului princeps care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume: „aflarea

adevărului”. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Este limpede, aşadar că, înfăptuirea actului de dreptate, în efortul ecforării realităţii infracţionale sub aspectul său material obiectiv (fapta), se adresează nu unor concepte abstracte, ci unor realităţi concrete, aflate prin excelenţă pe terenul psihologiei judiciare: persoana făptuitorului din perspectiva laturii sale subiective – vinovăţia. Din această perspectivă, psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă, erodat continuu de propria-i ineficientă şi căzând în desuetudine.

Magistratul mileniului trei, motivat de simţul datoriei dusă până la capăt, nu poate fi decât un jurist competent şi, totodată, un fin psiholog.

În arsenalul ştiinţifico-tehnic al pregătirii sale, informaţiile pendinte ariei de aplicabilitate a psihologiei judiciare vor avea, aşadar, o prioritate absolută.

De altfel, în generozitatea sa ca ştiinţă şi practică, psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Din această perspectivă, psihologia judiciară se defineşte drept disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ-formativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să funda¬menteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este resimţit pe două direcţii majore:

a) Pe de o parte, îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a individului uman (autor, victimă, martor etc.), participant la drame judiciare şi, pe de altă parte, îi oferă un ajutor imediat, avertizându-1 asupra propriilor sale limite caracterial-psihologice şi atitudinal-aptitudinale, exersându-i autocontrolul şi oferindu-i, totodată, acele strategii tehnice şi mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depăşite.

b) Având deci de judecat omul, magistratul trebuie să-1 privească din perspectiva persoanei, care în mod obişnuit acţionează raţional, de multe ori automat nu o dată însă şi iraţional, justiţia în evoluţia ei tinzând prin intervenţie preventiv-ofensivă eficace să reducă şi să îngrădească din ce în ce mai mult potenţialul de raţionalitate criminogenă al fiinţei umane.

În generozitatea abordării personalităţii individului implicat în conflictul cu legea, această teză tratează problematica instituţiei judecăţii pe coordonatele a trei mari direcţii:

- duelul judiciar (acuzare – apărare)