Reforma sistemului de impozitare a persoanelor fizice

Capitolul 1. Sistemul de impozitare a veniturilor persoanelor fizice

1.1. Evoluţia impozitării veniturilor persoanelor fizice în România

Impozitul pe venit este un impozit direct care se stabileşte asupra veniturilor realizate de persoanele fizice şi totodată este o sursă a bugetului de stat, făcând parte din categoria veniturilor curente fiscale.

Impozitele pe venit au apărut pe acea treaptă de dezvoltare a societăţii, când veniturile diferitelor clase sociale erau suficient de diferenţiate. Prin introducerea acestor impozite s-a mărit numărul contribuabililor care nu au proprietăţi producătoare de venituri, dar care realizează venituri din muncă, de fapt sub forma salariului. Acest impozit a fost introdus prima dată în Marea Britanie, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. După o perioadă scurtă de existenţă, impozitul pe venit a fost anulat în mod egal, dar după ceva timp a fost reintrodus în 1924. Ulterior, a fost adoptat impozitul pe venit în sarcina persoanelor fizice şi S.U.A., Japonia, Olanda, Belgia.

La început, impozitele pe venit erau stabilite în cote extrem de reduse şi se percepeau la un număr restrâns de persoane. Mai târziu, cotele impozitelor au suferit majorări repetate, iar numărul persoanelor impuse a crescut în mod sistematic. Practic a consacrat impozite pe venit dinstincte pentru persoanele fizice.

Impozitul pe venit a apărut o dată cu necesitatea de a stabili o legătură directă între sursa de venituri şi obligaţia fiscală, astfel realizându-se atât o lărgire a bazei de impozitare, cât şi o creştere a numărului contribuabililor.

Prima încercare pentru introducerea impozitului pe venit în România a fost realizată în 1909 printr-un proiect de lege. Acest proiect de lege a fost concretizat însă mai târziu în legea din 1923 prin care se stabileau veniturile impozabile, cotele impozabile pentru fiecare venit. După 1945 această lege a fost abrogată, trecându-se la impozitarea din beneficiul obţinut de întreprinderi pentru alimentarea bugetului de stat. După 1989 s-a trecut la impozitarea persoanelor fizice pe categorii de venituri: venituri din salarii, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din activităţi bazate pe libera iniţiativă, venituri din chirii.

Modernizarea sistemului fiscal începută în 1993 prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, a fost continuată cu introducerea impozitării prin globalizarea veniturilor persoanelor fizice. Această impozitare (promulgată de Ordonanţa nr.73/august1999 publicată în Monitorul Oficial nr.419/31 august 1999 modificată şi abrogată de Ordonanţa nr.7/august 2001 publicată în Monitorul Oficial 435/3 august 2001), a fost dictată de împrejurările în care România trebuie să se alinieze la legislaţia comunitară, să revizuiască şi să armonizeze legislaţia fiscală conform Acordului European de Asociere între România şi Comunităţile Europene, intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

Reforma fiscală, care urmăreşte înlocuirea vechiului sistem greoi şi inechitabil, a dus la transformarea impozitării cedulare în impozitarea persoanelor fizice. Impozitarea cedulară presupune o nouă aşezare a impozitului, care va permite asigurarea unui tratament fiscal mai echitabil diferitelor categorii de contribuabili şi eliminarea discriminărilor în tratamentul fiscal al acestora, deoarece ia în considerare capacitatea contributivă reală a fiecărui contribuabil. De aceea, după 1989, România a avut parte de multiple modificări ale sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice referitor la cotele de impozitare.

Pentru realizarea unor obiective se va avea în vedere ca bază de date, legislaţia fiscală privind impunerea veniturilor persoanelor fizice valabilă în perioada 1990 – 2006.

Referitor la acest lucru, indicat ar fi să se pună accent pe cotele de impozitare a principalelor categorii de venituri, respectiv veniturile din salarii, din activităţi independente şi din cedarea folosinţei bunurilor (din chirii) pentru a se oferi o imagine destul de echitabilă a evoluţiei sistemului fiscal de impunere a veniturilor persoanelor fizice în România.

Indiferent de tipul de cotă utilizată (cote fixe, cote procentuale – cote proporţionale, cote progresive, cote regresive, cote mixte), fiecare sistem de impozitare cuprinde cote marginale de impozitare. Acestea reprezintă nivelul minim, respectiv nivelul maxim de impozitare a veniturilor impozabile.

În practică, întâlnim următoarele tipuri de cote marginale:

1. cota marginală minimă, este cota minimă cu care se impozitează venitul impozabil;

2. cota marginală maximă, reprezintă cota maximă cu care se impozitează venitul impozabil;

3. cota marginală unică, atunci când există o singură cotă de impozitare, care reprezintă atât nivelul minim cât şi nivelul maxim de impozitare a venitului impozabil;

În România, după 1989, veniturile realizate de persoanele fizice erau impuse prin sistemul de impunere a fondului total de salarii realizat la nivelul fiecărui agent economic, asupra căruia se aplicau cote proporţionale diferenţiate, pe ramuri de activitate, cuprinse între 14,5%, cota marginală minimă, în cazul industriei uşoare (industria confecţiilor), şi 17,5%, cota marginală maximă, în cazul industriei grele (industria cărbunelui, metalurgiei feroase, extracţia şi prepararea minereurilor feroase şi neferoase), reglementat prin Legea nr. 1 din 30 iunie 1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităţilor socialiste de stat, publicată în B. Of. nr. 60 din 8 iulie 1977.