Reglementarea Măsurilor Preventive

INTRODUCERE

Printre dimensiunile definitorii ale statului român se înscrie şi atributul acestuia de a fi un „stat de drept” , atribut ce are semnificaţia subordonării statului faţă de normele juridice. Problema care se ridică este dacă şi în ce măsură, subordonarea statului faţă de drept afectează libertatea umană, pentru că puterea statală şi libertatea par imposibil de conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber şi constrâns în acelaşi timp.

Sentimentul libertăţii s-a născut şi s-a înălţat odată cu omul, de aceea pentru fiinţa umană a fost şi va rămâne tot atât de firească şi de legitimă cum este însăşi existenţa. Însă, oricât de intens va fi trăită şi simţită libertatea umană, ea nu va putea trece niciodată dincolo de limitele pe care condiţia socială le fixează sub semnul necesităţii. Trăind în societate omul trebuie să accepte - în scopul realizării interesului general, a „binelui social comun” - limitarea formelor lui de manifestare la dimensiunile rezonabilului. Lucrul acesta se poate înfăptui - ceea ce este de preferat - prin autocontrol, dar acesta este o cale nesigură, variabilă, aleatorie. Mai sigură este intervenţia unui factor exterior, constituit în societate prin forţa coercitivă cu care este înzestrată puterea publică. Este o cale ce are avantajul permanenţei, proporţionalităţii, posibilităţii de a fi controlată.

Constrângerea instituţionalizată este nu numai o dimensiune exclusivă a puterii publice dar este şi dimensiunea ei esenţială. Desigur, ca metodă de conducere a puterii de stat, are prioritate convingerea, constrângerea având un rol subsidiar, dar ea este omniprezentă. Orice societate organizată statal dispune de o forţă coercitivă, variind doar formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum şi raporturile dintre constrângere şi convingere.

Aşa cum se exprimă un prestigios autor , „relaţia dintre libertate şi constrângere trebuie să fie raţională, pentru că din acest raport rezultă veritabilul simbol al unei civilizaţii care poartă denumirea de stat de drept”; orice exagerare într-un sens sau altul este păgubitoare atât pentru individ cât şi pentru colectivitate. În ansamblu „Libertatea fără autoritate se alterează, autoritatea fără libertate degenerează” . Postularea exclusivă a libertăţii echivalează cu voluntarismul, pe când postularea exclusivă a constrângerii conduce la negarea omului, la transformarea lui într-un simplu obiect al puterii. De aceea trebuie căutat echilibrul între cele două „forţe” şi stabilită o anumită măsură. Aici intervine dreptul, oferindu-şi „bunele oficii”. Prin reguli de comportament, exprimând voinţa generală sau majorităţii membrilor societăţii, regulile de drept moderează înclinaţia iminentă naturii umane spre o libertate absolut necondiţionată. Şi tot dreptul controlează „constrângerea”, o proporţionalizează şi o înscrie în proceduri de natură să-i împiedice excesul, orientând-o nu atât împotriva celui sancţionabil, cât mai ales în scopul apărării interesului general. Deci dreptul nu se limitează la o instituţie sau la a institui şi legitima constrângerea, ci o încadrează într-un sistem de mijloace şi produceri de natură să-i împiedice degenerescenţa. Aşadar, atenuarea unui posibil conflict între libertate şi constrângere se poate realiza prin limitarea adecvată a libertăţii individului, dar şi a formelor şi intensităţii constrângerii.

Ideea de mai sus se regăseşte şi în documentele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului . Ilustrativ, în acest sens, este art. 29 din „Declaraţia universală a drepturilor omului”, care prevede că: „fiecare persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale unor îngrădiri prevăzute de lege, în scopul asigurării şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii exigenţelor cerute de morală, de ordinea publică şi de bunăstarea generală, într-o societate democrată” .