Reguli Comune Privind Admisibilitatea Administrarea și Aprecierea Probelor

CAPITOLUL I

IMPORTANŢA PROBELOR ÎN PROCESUL CIVIL

Probele, în cadrul unui proces civil, ca şi în general în viaţa juridică, au o importanţă hotărâtoare. Prin mijlocele de probă, părţile stabilesc în faţa instanţelor judecătoreşti faptele din care izvorăsc drepturile ce le sunt contestate şi din realitatea cărora, judecătorii desprind apoi existenţa drepturilor în litigiu.

Probele constituie mijloacele prin care se realizează indeplinirea drepturilor împotriva celor ce le nesocotesc. De asemeni, ele realizează completarea drepturilor subiective, fără de care valorificarea acestora ar rămâne neîndoielnică.

În cadrul proceselor civile şi penale, probele reprezintă partea de cea mai mare însemnătate, fără de care instanţele judecătoreşti nu şi-ar putea îndeplini misiunea ce le revine. Prin mijlocirea probelor ce se administrează în cadrul probaţiunii, instanţele judecătoreşti au posibilitatea să stabilească adevăratul obiectiv şi, întemeindu-se pe aceasta, să dea hotărâri juste cu privire la drepturile în litigiu.

Formarea intimei convingeri a judecătorului cu privire la realizarea stării de fapt, pe care trebuie să o stabilească şi pe care trebuie să-şi întemeieze hotărârea pe care o pronunţă, atârnă de corecta şi completa desfăşurare a probaţiunii şi de valoarea probelor administrate.

În literatura de specialitate, se dau mai multe înţelesuri noţiunii de probă. În sens larg, prin probă se înţelege acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, mijloc legal prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, ori rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.

În sens restrâns, proba reprezintă un mijloc legal pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adică un material care, fiind dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit el pentru a dovedi un alt fapt material. Din acest punct de vedere, se disting:

- fapte principale – FACTA PROBANDA, RES PROBANDAE, adică fapta ce constituie raportul litigios dedus judecătoreşte; aceste fapte trebuie dovedite;

- fapte probatorii – FACTA PROBANTIA, RES PROBANTES - fapte care, fără a constitui raport litigios, contribuie la dovedirea existenţei sau inexistenţei ei.

În mod obişnuit, noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă precum:

- înscrisuri;

- martori;

- prezumţii;

- mărturisirea uneia din părţi;

- expertiza;

- cercetarea la faţa locului.

1.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROBELE

După cum am arătat, judecătorul nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor. Ele trebuie să dovedească ceea ce afirmă, iar judecătorul îşi va forma convingerea şi va pronunţa hotărârea pe baza probelor care s-au administrat. Rezultă că probele prezintă interes atât pentru părţi cât şi pentru judecător.

Cât priveşte partea, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui drept subiectiv pentru a obţine satisfacţie în faţa instanţei. Desigur, dreptul subiectiv şi proba sunt distincte, deoarece dreptul subiectiv nu depinde în existenţa sa, de probă, dar totuşi dependenţa există pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate. Încă din dreptul roman, s-a consacrat adagiul IDEM EST NON ESSE ET NON PROBARI, deci a nu fi sau a nu fi probat este totuna. Tocmai de aceea se vorbeşte de un drept subiectiv procesual, dreptul la probă care dublează şi întăreşte dreptul subiectiv substanţial.