Republica Moldova și mirajul Uniunii Europene

Introducere

Procesul de Integrare este una dintre cele mai discutate probleme în literatura de specialitate. Pe măsură ce diferenţele între indivizi, grupuri sau state se adâncesc, lumea pare a fi tot mai dornică de integrare.

Extinderea este proiectul cel mai ambiţios al Uniunii Europeene: el reprezintă, de fapt, reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut şi alte valuri ale extinderii într-o Europă divizată dar, actualul proces de extindere ajută la îndeplinirea visului părinţilor fondatori ai Uniunii Europene: o Europă unită şi liberă.

În prezent, Uniunea Europeană se confruntă cu două provocări majore, şi anume: aprofundarea integrării politice şi extinderea spre Est. Uniunea Europeană este, în primul rând, un element de stabilitate în lume, decizia înfiinţării sale conducând la peste șaizeci de ani de pace pe continent. O realizare majoră a Uniunii Europene este crearea Pieţei Unice, care a contribuit la prosperitatea statelor membre şi a cetăţenilor Uniunii permiţând, astfel, Europei să devină o forţă economică, într-o lume a concurenţei acerbe şi a globalizării.

Unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene a fost acela că aderarea trebuie deschisă oricărei ţări Europene. Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est acest lucru a devenit posibil în 1989, odată cu sfârşitul divizării postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi libertatea. Pentru Republica Moldova, perspectiva de aderare a devenit posibilă după înlăturarea puterii comuniste de la guvernare.

Ceea ce deosebeşte procesul de extindere care va avea loc nu este numai provocarea „tradiţională” a aderărilor succesive din trecut, ci și dorința Republicii Moldova și a altor țări aspirante la aderare de a se alătura unei Uniuni puternice şi competitive, care să reprezinte mai mult decât diversele interese naţionale, iar acest lucru devine tot mai greu, în contextul unei crize economice accentuate.

Pentru ca Europa să devină un model de securitate, libertate şi participare, ţările care doresc să adere la Uniunea Europeană şi care sunt parte a Europei, trebuie să conlucreze la „aprofundarea” Europei, promovând acel tip de solidaritate care va conferi tuturor statutul de cetăţean european, acela care există deja între cetăţenii statelor membre – o solidaritate lipsită de discriminare, bazată pe respectarea prerogativelor naţionale şi a libertăţilor democratice şi pe tratamentul egal al cetăţenilor şi al statelor membre.

În acelaşi timp, miza declarată a acestui vast exerciţiu de reformare a Uniunii este aceea de a transforma construcţia europeană în una mai democratică, mai aproape de interesele şi necesităţile cetăţenilor europeni, în una a oportunităţilor egale pentru toţi indivizii şi, nu în ultimul rând, într-o structură mai activă şi mai eficientă pe plan extern.

Extinderea Uniunii Europene este de o complexitate deosebită în acest moment şi datorită problemelor specifice pe care statele aspirante le au de rezolvat cu privire la dezvoltarea lor, mai ales economică, în concordanţă cu principiile economiei de piaţă, dar și îndeplinirea criteriilor politice.

Astfel, în ceea ce priveşte ţările candidate, momentul aderării pentru fiecare ţară candidată în parte depinde, evident, de stadiul de îndeplinire a criteriilor politice şi economice şi de transpunerea aquis-ului în legislaţiile naţionale, iar abilitatea fiecărei ţări candidate de a adopta şi aplica acquis-ul comunitar va determina progresele în ceea ce priveşte negocierile de aderare.

Progresele realizate de fiecare dintre țările candidate la aderare în îndeplinirea criteriilor de aderare sunt examinate anual, în cadrul unor rapoarte pe care Comisia Europeană le redactează către Consiliul Uniunii Europene şi care servesc drept bază pentru deciziile de continuare a negocierilor.

Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se desfăşoară pentru 31 de capitole (30 de capitole corespund legislaţiei comunitare) prin trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea Uniunii Europene.

Fiecare stat candidat elaborează şi prezintă Comisiei Europene documente de poziţie pentru capitolele respective, prin care îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate.

Negocierile durează, de regulă, câţiva ani. Când întregul pachet de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un Tratat de aderare, ce va fi supus ratificării în Parlamentele statelor membre, în Parlamentul ţării candidate şi în Parlamentul European.

Procedurile de ratificare durează între 1,5 - 2 ani. Abia după ratificarea tratatului de aderare apartenenţa unei ţări la Uniunea Europeană devine efectivă.