Rolul Kinetoterapiei în Recuperarea Șoldului Operat

1.1 GENERALITĂŢI

Istoric. Din totdeauna, instinctiv omul a căutat să observe şi să cunoască diferite manifestări ale bolilor, să le cunoască cauza şi în cele din urmă remediul.

Mitologia greacă-reflectare a vieţii şi aspiraţiilor unui popor apolinic aşează la loc de cinste în panteonul zeilor pe Asclepios (Esculap) , zeul medicinii care în lupta sa cu bolile şi moartea, stârneşte mânia lui Hades (Pluton), stăpânitorul subpământean al lăcaşului morţii, care-şi vedea imperiul în pericolul de a deveni deşert .

Este foarte interesant cum o bună parte din observaţiile pe care acest medic legendar le-a făcut asupra diferitelor manifestări morbide, şi-au păstrat valabilitatea până în zilele noastre .De altfel, Charles Greene Cumston în „HISTOIRE DE LA MEDICINE” apărută în 1931, face pe bună dreptate remarca: „Când o observaţie este făcută cu conştiinciozitate şi exactitate, ea îşi păstrează întreaga valoare în timp.”

Un volum important din economia organismului este destinat aparatului locomotor, volum ce poate fi apreciat indirect prin procentul suprafeţei reprezentate de cele patru membre in schema lui Wallace, care indica un procent de 54. De altfel multiple statistici indicatoare de morbiditate arată o preponderenţă netă a suferinţelor acestui aparat faţă de suferinţele viscerale.

O caracteristică aparte a lezării aparatului locomotor este aceea că datorită importanţei funcţiei de locomoţie, de asigurare a posibilităţilor de locomoţie, de luare de contact cu mediul înconjurător - rod al unor desprinderi motorii, în fapt reflexele condiţionate perfecţionate permanent până la posibilitatea efectuării lor in afara procesului de gândire, o dereglare sau o pierdere parţională sau totală a acestora transformă subiectul respectiv într-un deficient motor.

Mersul este deprinderea motrică prin care se realizează in mod obişnuit locomoţia corpului omenesc. Mecanismul principal pe care se bazează mersul este mişcarea alternativă şi constantă a celor doua membre inferioare care îşi asumă pe rând funcţia de suport şi funcţia de propulsor. Acest mecanism a fost denumit de Steindeler “alternating bipedalism”, iar de Oliver Holmes “o cădere continuă cu ridicare proprie continuă” (selfrecovery).

În decursul anilor, studiul mersului a fost abordat de un număr mare de cercetători din cele mai diferite specialităţi. Cum recunoaşte şi Grossiord, mersul este un act atât de obişnuit încât trebuie admiraţi fără rezervă în primul rând cei care şi-au pus pentru prima dată problema acestui minunat mecanism care ne permite să ne deplasăm cu atâta siguranţă, eficacitate si armonie.

Nu putem preciza care au fost aceştia dar nici nu putem trece cu vederea descrierile care ne-au rămas în acest sens de la celebrul florentin Leonardo da Vinci, în acelaşi timp arhitect inginer si fizician. ”Mersul omului, scrie da Vinci, are caracteristica generală a patrupedelor, care îşi mişcă membrele în cruce: Omul când merge îşi mişcă cele patru membre ca şi calul, în cruce: paşeşte întâi cu dreptul şi întinde în acelaşi timp înainte mâna stângă şi invers.” Filozoful şi fizicianul Descartes care a trăit în prima jumătate a sec. al XVII - lea ne-a lăsat de asemenea unele texte referitoare la mersul omului, care dovedesc un remarcabil spirit de observaţie. Revine însă probabil lui Borelli (1682) meritul de a fi determinat poziţia centrului de greutate al corpului şi de a fi încercat să identifice care este rolul diferitelor grupe musculare din mers.

Fraţii Weber (1856) si Duchenne de Boulogne (1867), bazându-se tot pe observaţia vizuală au continuat studiul mersului lăsând câteva studii remarcabile. Marey (1872), iar mai apoi Demey si Carlet (1873), (1887), (1891) au introdus în studiul mersului controlul presiunilor pe sol şi cronofotohgrafia. Braune şi Fischer (1895)analizează matematic mersul, calculând vitezele şi acceleraţiile diferitelor segmente, ca şi fluctuaţiile presiunilor pe sol ajungând să deosebească in timpul unui pas dublu 31 de faze distincte.

Scherb studiază întâi palpatoriu apoi cu ajutorul electromiografiilor acţiunea diverselor grupe musculare în mers. Mersul bolnavilor suferinzi de diverse afecţiuni a preocupat printre alţii pe Gh. Marinescu (1910), Kozyrev (1937), Joel Harrley (1943), Paul Coeur (1948), Grossiord (1956), Al. Rădulescu şi Baciu (1956), Ducroquet (1965) etc.

Traiectoria şoldului prezintă două oscilaţii verticale: una în faza de sprijin şi una în faza de pendulare.

Curba este joasă când călcâiul atinge solul, se urcă treptat în timp ce corpul se roteşte pe genunchi şi apoi pe gleznă pentru a atinge punctul în care centrul de greutate cade vertical pe şold, genunchi şi gleznă.

De la acest punct curba scade treptat. Arcul de cerc cu centrul la nivelul articulaţiei gleznei se datoreşte faptului că şoldul se menţine în extensie iar genunchiul şi glezna sunt fixate de tendonul ahilian; centrul de rotaţie se mută de la gleznă înainte spre articulaţiile metatarsofalangiene.

Această schimbare a centrului de greutate are şi scopul de a lungi extremitatea şi se menţine până când călcâiul membrului opus atinge solul, începându-se astfel faza de sprijin dublu.

Când începe faza de pendulare, curba şoldului se ridică din nou treptat, corpul fiind ridicat de membrul opus, de această dată arcul de cerc fiind mai lin.