Romanul de Analiză Psihologică în Perioada Interbelică

CAPITOLUL I

ROMANUL ROMÂNESC INTERBELIC

Primele romane româneşti au apărut la jumătatea secolului al XIX-lea, în focul luptelor pentru o societate modernă, apropiată marilor cuceriri ale civilizaţiei europene. Biografia romanului românesc a rămas mai mult de un secol ascunsă în paginile unor reviste, unii autori preferând anonimatul în conformitate cu obiceiul romantic al timpului.

Primele romane româneşti pot fi clasificate în social-politice, sentimentale şi de moravuri, iar ca structură artistică sunt clasice, de mistere, cu puternice influenţe romantice. O analiză atentă a acestora va scoate în evidenţă apropierea de literaturile europene (Balzac, Eugène Sue, Lamartine) şi un amestec de structuri artistice aparţinând celor două direcţii principale, clasicism şi romantism. Majoritatea acestor romane vizează socialul, moravurile şi dezvoltă o puternică acţiune critică şi de observaţie asupra societăţii.

Romanul a parcurs în literatura română o evoluţie anevoioasă, traversând a doua jumătate a secolului al XIX-lea cu o prelungită etapă de cristalizare şi maturizare, în care sunt puţine operele cu adevărat valoroase. dezvoltarea genului, până la 1920, e contradictorie, deosebit de lentă şi cu puţine reuşite valorice. Romanele lui Dimitrie Bolintineanu Manoil şi Elena, al lui M. Kogălniceanu Tainele inimii şi romanul lui Radu Ionescu Donjuanii din Bucureşti rămân neterminate, dovedind lipsa de experienţă şi de conştiinţă artistică. Romanele lui Baronzi, Pantazi Ghica, Grandea sunt adaptări şi imitaţii melodramatice, fără valoare artistică. Primul roman valoros este Ciocoii vechi şi noi (1863) de N. Filimon, urmat, mult mai târziu, de romanul Mara de Ioan Slavici. Romanul Mara este primul pas important în istoria genului, „aproape o capodoperă” cum îl considera G. Călinescu. Chiar de la apariţie, romanul a fost receptat diferit de critică. Autorul sondează în sufletele personajelor, le analizează asemeni unui psiholog fin şi profund. Analist profund, capabil să sondeze sufletul uman, Slavici se dovedeşte în multe direcţii un înaintaş al lui Liviu Rebreanu.

Primele elemente de analiză psihologică în literatura română au fost promovate odată cu literatura romantică care investiga dimensiunea interioară a personajelor (Dimitrie Bolintineanu) şi cu proza sfârşitului de secol (Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Alex. Vlahuţă) care a adus în literatură stările obsesive, dereglările morbide în comportamentul personajelor.

Epoca dintre cele două războaie mondiale este cea de-a doua mare epocă în literatura română după perioada marilor clasici. Într-un interval de timp relativ scurt, aproximativ douăzeci de ani, literatura română atinge un nivel european, putând fi comparată cu oricare altă amre literatură. Dacă în epoca marilor clasici exista un singur poet, prozator, dramaturg sau critic, în perioada interbelică numărul scriitorilor importanţi creşte considerabil. Atât în poezie, cât şi în proză, se experimentează stiluri şi influenţe dintre cele mai diferite.

Proza românească interbelică se îndreaptă tot mai mult după război către construcţiile epice masive. Aceasta este perioada de maximă înflorire a romanului. Romancierul trebuie să dovedească o întinsă cunoaştere a vieţii, un puternic spirit de observaţie, capacitatea de a surprinde fenomenele sociale caracteristice, de a crea tipuri şi desfăşura conflicte, de a asigura ansamblului unitate structurală. Aceste condiţii nu puteau fi satisfăcute decât cu preţul unor eforturi mai îndelungate.

Afirmarea târzie a romanului românesc a fost privită şi explicată diferit de critica de specialitate. E. Lovinescu lega întârzierea romanului de structura rurală a ţării prea puţin complicată pentru a da naştere la conflicte şi eroi viabili.