Rugăciunea în Suferință și Reprezentarea Ei Literară în Opera lui Vasile Voiculescu

Introducere

Suferinţa formează faţeta mereu prezentă, nedorită şi urâtă a existenţei umane. Ea face parte din istoria omului şi nimeni nu o poate evita. Ea este punctul de pornire al omului în căutarea unui sens al existenţei şi alcătuieşte substanţa poeziei creaţiei dramatice.

Cum ne închinăm înaintea lui Dumnezeu în astfel de momente?

Încercând să dea răspuns acestei întrebări, lucrarea de faţă abordează problematica rugăciunii în suferinţă atât din punct de vedere teologic cât şi din perspectivă liberă. Astfel că pentru o înţelegere mai clară a rugăciunii, în primul capitol am prezentat originea rugăciunii, vocabularul ei, în paralel cu originea suferinţei, vocabularul acesteia şi termenii literari specifici rugăciunii.

Pornind de la poblematica rugăciunii în sufeninţă în al doilea capitol am exemplificat rugăciunile pe care le găsim în Vechiul Testament şi Noul Testament făcute de oamenii lui Dumnezeu care treceau prin momente de criză.

De asemenea problema răspunsului la rugăciune a determinat prezentarea unor condiţii în ceea ce priveşte rugăciunea ascultată cât şi promisiunile lui Dumnezeu care garantează sprijinul Său în astfel de momente nelăsând în afara subiectului atitudinile omului în faţa suferinţei.

În al doilea capitol apare succint viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu, urmând ca in cel de-al patrulea capitol să fie o prezentare a rugăciunii din opera lui Vasile Voiculescu.

Reprezentarea poetică a rugăciunii este atât din perspectiva criticilor literari, cât şi dintr-o nouă perspectivă demonstrând că rugăciunea în suferinţă este prezentă cu acurateţe în versurile lui Vasile Voiculescu.

Toate acestea, perspectiva teologică şi cea literară indică faptul că rugăciunea este singura cale prin care reuşeşti să treci biruitor prin toate necazurile acestei vieţi, aducându-le la crucea lui Cristos.

Terminologie

1.1.Rugăciune

Originea rugăciunii

Dintre toate practicile străvechi ale umanităţii despre care au rămas dovezi, comunicarea cu Dumnezeu este una dintre cele mai timpurii. Închinarea a existat chiar şi înainte ca omul să fi fost creat. Argumentul în sprijinul acestei afirmaţii este biblic. În Neemia 9.6 găsim Oştirea cerurilor se închină înaintea Ta. Psalmistul David declară: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui (Psalmul 19.1).

Prima referire la comunicarea dintre Creator şi aceia pe care i-a creat după chipul şi asemănarea Sa o găsim în Genesa 1.8. Dumnezeu este Cel care a luat iniţiativa de a comunica, adresându-Se umanităţii. Intenţia lui Dumnezeu a fost de a avea o comuniune vitală şi constantă cu cei pe care i-a creat după chipul şi asemănarea Sa.

Prima imagine în care omul apare împreună cu Dumnezeu, la începuturile Creaţiei, îi prezintă într-o părtăşie intimă şi sinceră. Pe vremea aceea nu exista nici măcar o singură umbră de păcat care să le întunece părtăşia lor cu Creatorul. Cei doi trăiau în Eden, într-o fericire deplină, căci nu cunoşteau nimic din necazurile vieţii noastre, boala, durerea şi întristarea le erau cu totul necunoscute. În Eden vedem relaţia ideală a lui Dumnezeu cu omul. Acolo nu au existat nici ritualuri, nici ceremonii şi nici religie, ci o relaţie simplă, plină de dragoste, între Dumnezeu şi oamenii pe care i-a creat.