Salarizarea în România

Capitolul I

Considerații preliminare

I.1.Evoluții istorice privind sistemul românesc de salarizare

Primele reglementări legale ale salarizării în România au apărut în agricultură prin Legea pentru învoielile agricole din 28 decembrie 1907 .Potrivit acestei legi proprietarii de terenuri care foloseau țărani pentru executarea activităților agricole trebuiau să încheie cu aceștia “învoieli agricole”.În art.35,legea preciza că plata trebuie făcută în bani și nu poate fi înlocuită cu nici o altă formă,precum jetoane, mărfuri, băuturi, etc.Remunerarea era corelata cu prețul muncilor agricole.Acest principiu a fost dezvoltat mai târziu prin Legea 67 din 23 martie 1937 conform căreia angajarea muncitorilor se făcea numai pe bază de contracte scrise, autentificate de primarul comunei, iar plata muncii trebuia fcută numai în bani.

În industrie, primele reglementări cu privire la salariu au apărut în 1919 odata cu încheierea primelor contracte colective de muncă.În aceste contracte se stabilea un salariu minim pe zi, repaus duminical,spor la salariu pentru munca de noapte.

Odată cu organizarea salariaților în sindicate,numărul contractelor colective de muncă s-a extins și a apărut necesitatea unei legiferări în acest domeniu, ceea ce s-a și întâmplat prin Legea 36 din 5 aprilie 1929, asupra contractelor de muncă .În art. 58 din această lege se stipula că remunerația putea fi determinată prin unitatea de timp sau în raport cu lucrarea,calitatea sau cantitatea lucrului efectuat, sau în orice alt mod convenit între părți.Legea interzicea remunerarea muncii exclusiv în natură,dar prevedea posibilitatea ca părțile să reglementeze prin contractul individual de muncă eventualitatea participării salariaților la beneficii.

Foarte importante erau normele de protecție și garantare a salariului. Art. 68 preciza că nici o compensație nu poate avea loc între salarii sau partea de beneficii datorată și o creanță oarecare a patronului, iar art. 70 preciza că prin cumul de rețineri făcute sub orice titlu nu se poate reduc salariul sub 1/3 din banii cuveniți.

În mod concret salariile se stabilesc de către părți prin contractul individual de muncă, în concordanță cu clasele stipulate de contractul colectiv de muncă. Orice prevedere a contractului individual de muncă contrară celor ale contractelor colective de muncă este lovită de nulitate absolută.

În 1939 prin Legea nr. 775 din 1 noiembrie s-au înființat pe lângă fiecare inspectorat general al muncii, comisii mixte pentru stabilirea salariilor minimale în întreprinderile particulare, comerciale, industriale și de transporturi. Ele erau alcătuite din 3 reprezentanți ai angajașilor, 3 reprezentanți ai patronului și erau conduse de președintele Curții de Apel din orașul de reședință al ținutului. Hotărârile consiliilor trebuiau aprobate de ministrul muncii și intrau în vigoare în ziua publicării lor în Monitorul Oficial. Pentru stabilirea salariilor minimale, comisiile se orientau după nivelul salariilor plătite pentru lucrpri similare în întreprinderile în care condițiile de muncă erau fixate prin contracte colective de mună,precese verbale de împăcare sau arbitraj.

Legea recomandă comisiilor să aibă în vedere asigurarea unor „condiții omenești de viață” salariaților. La stabilirea salariilor minimale se ținea cont și de avantajele acordate salariaților din întreprinderi cum ar fi locuință, hrană sau gratificații.

Salariile minimale se determinau pe oră, săptămână sau lună precum și în raport cu lucrarea de efectuat(bucată, acord, etc.) și se fixau pe întreprinderi, categorii de întreprinderi, pe județ sau ținut. Salariile minimale astfel fixate s-au schimbat, dar nu mai devreme de 6 luni de la data publicării lor.

În anul 1941 prevederile acestei legi au fost extinse la toate întreprinderile, indiferent de natura acestora.

Salarizarea funcționarilor publici a fost reglementată prin Statutul funcționarilor publici aprobat prin Legea nr. 103 din 19 iunie 1923 și prin legile speciale de organizare a instituțiilor respective. În Statutul fincționarilor publici din 1923 se preciza că aceșstia au dreptul la salarii corespunzătoare gradului sau funcției ocupate și pe lângă salarii la o îndemnizație în vederea plății chiriei, ajutor de familie pentru cei cu copii și în mod excepțional la un adaos pentru scumpirea traiului.

Îndemnizația pentru chirie se fixa anual prin buget în funcție de starea civilă a funcționarului, localitatea de reședință a acestuia și prețul chiriilor, iar ajutorul de familie se stabilea în raport cu numărul copiilor.

Funcționarii, până la rangul de șef de birou, aveau dreptul la o îndemnizație pentru ore suplimentare, dacă aceștia efectuau cel puțin 6 ore suplimentare în cursul unei săptămâni. Cuantumul îndemnizației se stabilea anual de către Guvern proporțional cu salariile.