Serviciile Publice Finanțate de la Buget

INTRODUCERE

Încă de la apariţia primelor comunităţi umane, oamenii au avut nevoi dintre cele mai diversificate. Recunoscute de colectivitate ca fiind de interes general, satisfacerea acestora a făcut obiectul serviciilor publice, sarcina înfiinţării şi organizării acestora revenind statului.

Deşi statul este principalul responsabil de funcţionarea acestora, gestionarea în mod direct a serviciilor publice este practic imposibilă. Pentru aceasta, statul a transferat competenţa soluţionării diferitelor probleme la nivel local. Această opţiune s-a dovedit a fi mai eficientă, întrucât structurile administraţiei publice locale sunt cele care cunosc cel mai bine nevoile comunităţii pe care o conduc.

Printre cele mai importante servicii pe care statul trebuie să le asigure se numără sănătatea, învăţământul, apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională. Potrivit legislaţiei în vigoare, aceste servicii sunt finanţate integral de la bugetul statului. Însă, presiunea financiară exercitată asupra acestui buget, de menţinerea la standarde ridicate a serviciilor este foarte mare chiar şi în cazul statelor dezvoltate din punct de vedere economic. Din acest motiv, ele caută surse noi şi cât mai diversificate de finanţare, fapt ce are drept consecinţă şi creşterea nivelului calitativ al serviciilor.

Am abordat tema serviciilor publice finanţate de la buget cu scopul de a demonstra că şi în România, care se numără printre ţările în curs de dezvoltare, nevoia de identificare a noi surse de finanţare este tot mai mare.

În vederea argumentării celor expuse am structurat lucrarea pe patru capitole, organizate la rândul lor pe subcapitole şi am finalizat cu un set de concluzii şi propuneri referitoare la problematica dezbătută.

Primul capitol introduce conceptul de serviciu public, obiectul administraţiei publice, şi prezintă principiile de bază ale organizării acesteia.

Al doilea capitol încearcă să surprindă structura bugetului public în general şi cheltuielile publice în particular, ca parte integrantă a bugetului. Tot în acest capitol am considerat important să detaliez modalităţile de finanţare a câtorva servicii publice de interes naţional, şi anume: a serviciilor de sănătate, de ordine publică, siguranţă naţională şi de apărare.

Învăţământului românesc, ca serviciu public, i se acordă o importanţă deosebită, fapt ce m-a determinat să analizez finanţarea acestuia într-un capitol separat, studiind astfel atât particularităţile învăţământului preuniversitar, cât şi ale celui universitar.

În capitolul patru al lucrării se face trecerea de la teoretic la practic printr-o studiere mai aprofundată a modului în care se finanţează învăţământul în Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, după ce în prealabil am prezentat o analiză a modului de organizare şi finanţare a învăţământului militar.

Ultima parte este destinată trasării concluziilor referitoare la problematica studiată şi a propunerilor, care, urmărind soluţiile potenţiale identificate de conducerea celor mai importante sisteme furnizoare de servicii publice pentru diversificarea surselor de finanţare, determină o mai bună gestionare a resurselor destinate soluţionării problemelor de interes general.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1.1. Noţiunea de serviciu public

Termenul de nevoie desemnează necesităţile umane fundamentale, care, dacă nu sunt satisfăcute, produc neplăceri persoanei şi împiedică participarea socială deplină a acesteia. Nevoile diferă de dorinţe deoarece dorinţele sunt exclusiv individuale şi subiective, în timp ce nevoile pot fi determinate în mod obiectiv.

Nevoile sociale însoţesc evoluţia unei comunităţi umane şi diferă după cele mai variate criterii: geografice, culturale, economice, vârstă, sex, grad de civilizaţie etc. Administraţia publică, în mod obiectiv, nu-şi poate propune decât rezolvarea acelor nevoi care particularizează la un moment dat un interes public, ceea ce presupune o valorizare de către puterea politică şi fixarea unor coordonate legislative. Este clar că sfera nevoilor sociale în sens de interes public, ca şi priorităţile administraţiei de a organiza sau autoriza activităţi pentru satisfacerea acestora se modifică în funcţie de programul politic al forţelor care cuceresc puterea politică.

Nevoile oamenilor, recunoscute de colectivitate ca fiind de interes general, cărora iniţiativa privată nu le poate da o satisfacţie corespunzătoare, sunt asigurate prin servicii publice. Serviciul public, ca activitate, este legat indisolubil de ideea de interes general,care-l animă şi, în final de voinţa autorităţilor publice care decid la ce moment şi ce modalitate de satisfacere a acestuia se alege.

Etimologia cuvântului serviciu îşi are originea în latinescul „servitum”, care avea semnificaţia de „sclav” şi, de aici, interpretarea de „a fi în serviciul cuiva”, „a face un serviciu”, „a pune în serviciu” .

În dreptul românesc, folosirea expresă a noţiunii de serviciu public în tot mai multe acte normative a fost interpretată ca o reconsiderare a acestei instituţii , ca o necesitate ce derivă din obligaţiile statului faţă de drepturile fundamentale ale cetăţeanului pe noi baze constituţionale. Concluzia corespunde opiniei autorilor francezi citaţi care arată că noţiunea păstrează în dreptul pozitiv şi în realitate un loc important, în ciuda dezbaterilor privind actualitatea şi limitele conceptului de serviciu public.

În orice caz, teoriile care consideră desuetă noţiunea de serviciu public, se confruntă cu cele opuse, întemeiate pe dreptul exclusiv al statului, ce decurg din suveranitatea acestuia, din dreptul de a organiza şi înfăptui justiţia, dreptul de a apăra teritoriul naţional, dreptul de a bate monedă, dreptul de a percepe impozite etc., ca servicii monopol al statului, consolidate iată, prin raportare la izvoarele juridice actuale, de numărul în creştere al reglementărilor ce au ca obiect înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor servicii publice variate.