Situația Țărilor Române în Prima Jumătate a Secolului al XIX-lea

Capitolul I

Situaţia Ţărilor Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea

(Lupta pentru supravieţuire)

În secolul al XVI-lea, evoluţia spre centralizare a Ţărilor Române extracarpatice a cedat pasul tendinţelor antrenate tot mai vizibil în direcţia instaurării unui regim politic nobiliar. Confruntarea dintre cele două tendinţe s-a concretizat însă într-o luptă de idei, datorită supremaţiei exercitate de tradiţia politică bizantină, caracterizată prin monopolaritatea impusă de supremaţia factorului religios asupra celui laic, ca şi ascensiunii fără precedent a puterii osmane, promotoare în egală măsură a unor valori impuse de fundamentalismul religios islamic.

Autocraţia domnească şi regimul politic autoritar pe care aceasta îl presupune s-a menţinut ca o constantă a vieţii politice a Ţărilor Române, a succesiunii la tronul acestora, care a continuat să se bazeze pe ideea legitimităţii dinastice. Acestă idee a continuat să facă legea nu numai în Moldova urmaşilor lui Ştefan cel Mare, ci şi în Ţara Românească a dinastiei Basarabilor. Vreme de aproape o jumătate de secol, ea a dat tronul Moldovei urmaşilor direcţi ai marelui voievod, iar după uciderea lui Ştefan Rareş (1 septembrie 1552) l-a îmboldit pe pretendentul Joldea să-şi aranjeze căsătoria cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareş. Fiind apoi învins, călugărit şi însemnat la nas, rivalul său Petru Stolnicul din Lăpuşna, cunoscut sub numele de Alexandru Lăpuşneanu, probabil fiul natural al lui Bogdan al III-lea, a luat-o de soţie pe Ruxandra, gest prin care dorea să pună capăt conflictului pe care-l avusese cu partida Răreştilor şi să întărească legitimismul dinastic.

„Departe de a mai servit consolidarea autorităţii centrale, ideea dinastică era subordonată din ce în ce mai mult scopului urmărit de numeroşii pretendenţi ai domniei. Ţaera Românească şi Moldova au continuat a fi guvernate de principi autohtoni, dar Poarta îşi atribuia tot mai des dreptul de a-şi numi, substituindu-se astfel vechiului drept de alegere al boierimii, adică principiului electiv, cel ereditar fiind mult mai uşor de încălcat: în condiţiile atâtor pretendenţi care invocau o ascendenţă domnească, puterea otomană a ştiut să se folosească de aceste rivalităţi pentru a scoate tronul la mezat.”1

Nefiind „vremile sub om, ci bietul om sub vremi”, cum avea să constate Miron Costin în ultima treime a veacului al XVII-lea, evoluţia în direcţia unui stat de centralizare domnească s-a izbit de puternicul impediment pus la cale de o situaţie internaţională care a prelungit condiţia de marginalitate a Ţărilor Române, condiţie impusă de situarea lor între Imperiul Otoman, Regatul polon şi Imperiul Habsburgic de această dată.

Apogeul puterii osmane a fost marcat de cucerirea Belgradului (29 august 1521), de zdrobirea oştilor ungare la Mohács (29 august 1526), evenimente care au rupt echilibrul internaţional instaurat în secolul anterior pe linia Dunării. Imperiul Otoman a devenit, astfel, stăpân asupra întregului curs al Dunării, de la Buda până la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Prin suzeranitatea exercitată asupra tătarilor din Crimeea, turcii influenţau în continuare politica Regatului polon în favoarea lor, încheind cu acesta o pace veşnică în anul 1533. Înaintea campaniei pe care a întreprins-o timp de trei ani în Orient (1533-1536) şi care s-a soldat prin cucerirea Iraqului, sultanul obţinea astfel garanţia unei situaţii stabile în această parte a Europei, mai ales că statutul teritoriului ungar cucerit după Mohács nu fusese încă definitivat, fapt care avea să se întâmple la începutul deceniului al cincilea.