Sociologia Familiei

Durkheim pleaca de la premisa ca sursa solidaritatii conjugale sta în diviziunea muncii „sexuale”. Cu alte cuvinte, trebuie sa existe o delimitare clara între activitatile barbatului si cele ale femeii, aceasta delimitare neavând doar o functie economica, ci si una coeziva. Acest punct de vedere este viabil, deoarece nu trebuie ignorat faptul ca rolul fiecarui sex este unic si, în anumite puncte fundamentale, de neînlocuit. Practic, aceste elemente de specificitate psihologica constituie baza atractiei între sexe (în heterosexualitate) si conditia unei relatii de comuniune si armonie. Cu alte cuvinte, femeile nu sunt în raporturi de competitie cu barbatii, ci de complementaritate, sexele fiintând împreuna în echilibru numai pastrându-si specificul psihologic (I. Mitrofan, 1996).

Numai ca Durkheim considera ca aceasta diviziune sexuala a muncii se va accentua în timp. „Limitata, la început doar la functiile sexuale, ea se va extinde treptat si la altele. Femeia s-a retras din razboi si din afacerile publice, cu mult timp în urma” (Durkheim, 1893). Altfel spus, în conceptia lui Durkheim, femeia aparea ca neangajata în viata colectiva, traind mai mult decât barbatul în afara vietii comune, societatea fiindu-i mai putin necesara (Larionescu, 1994).

Vedem însa ca lucrurile au capatat o alta întorsatura iar ipoteza durkheim-iana trebuie privita cu relativitate. Si aceasta pentru ca, în ziua de zi, femeile încearca sa depaseasca barbatii, preferând din ce în ce mai mult ocupatiile rezervate lor. Manifesta opozitie fata de casatorie, iar când o accepta se straduiesc sa-si impuna dominatia, sa fie superioare partenerului. „Fata de orice îndeletnicire gospodareasca îsi manifesta totala aversiune, fie ca o declara fatis, fie contestându-si orice talent în materie si încercând uneori sa aduca si dovezi privind incapacitatea lor într-ale mariajului” (Adler, 1996).

Le Play a delimitat patru tipuri familiale:

1) Familia patriarhala

În cadrul acestui tip de familie, individul este anihilat si complet absorbit de comunitate. Societatile care deriva din acest tip ori si-l asociaza sunt conservatoare, stagnante si, considera elevii lui Le Play, înapoiate. Caracteristicile morfologice ale acestui tip sunt, în principal, trei:

- autoritatea patriarhului;

- dependenta completa a copiilor de comunitatea familiei;

- instructia este familiala si nu personala.

Respectul este elementul strategic al ordinii în familia patriarhala. Durkheim considera ca prabusirea respectului traditional a mediat trecerea de la solidaritatea mecanica la cea organica. În alta ordine de idei, sporirea numarului de membri peste capacitatea de hrana a domeniului si disensiunile interioare generate de autoritatea slabita a patriarhului reprezinta principalele cauze ale disolutiei familiei patriarhale.

2) Familia tulpina

Reprezinta o reproducere, în cadre diminuate, a tipului patriarhal. Diferenta esentiala rezida însa în faptul ca acest sistem familial încurajeaza autonomia si dezvoltarea unor menaje noi, oferind – în acest scop – suportul material si social. Familia tulpina îngaduie, asadar, roirea familiilor tinere, pastrând o relativa interdependenta între ele, gratie provenientei din aceiasi matca familiala. Asa cum remarca R. Nisbet, acest tip „combina ceea ce este mai bun din sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile” (The Sociological Tradition, 1967).

3) Familia particularista

În societatile în care predomina acest tip, individul „prevaleaza asupra comunitatii, viata privata asupra celei publice, profesiunile utile asupra celor liberale si administrative” (Demolins, apud. Badescu, 1992). Individul nu se bazeaza în actiunile lui pe familie, ci pe capacitatile si initiativa lui proprie. Familia particularista formeaza caractere independente la tineri, capabili de initiativa si putere organizatorica, pregatiti sa conduca afaceri si activitati comerciale în mod independent. Acest tip de familie, cel putin din punct de vedere istoric, sta la baza familiei instabile.

4) Familia instabila

Trasaturile familiei instabile sunt cel mai bine sintetizate de R. Pinot. Acesta considera ca, spre deosebire de familia patriarhala, familia instabila îsi creste copiii fara a le comunica respectul autoritatii si al traditiilor si, în acelasi timp, nu-i pregateste pentru a fi originali, cum face tipul particularist de familie. „În familia instabila, calitatea subordonarii si cea a initiativei sunt deopotriva absente iar individul – care, în realitate, n-a primit nici o educatie sau instructie si care nu e capabil de nimic – devine prada statelor si guvernelor” (Pinot, apud. Sorokin, 1934).