Stabilitatea pe funcție - mijloc de creare a unui corp performant al funcționarilor publici

INTRODUCERE

Analiza funcţiei publice reprezintă o temă care este interesantă dintr-o dublă perspectivă:

a) Istorică, dat fiind faptul că funcţia publică şi funcţionarul public constituie instituţii juridice care în România au apărut încă de la jumătatea secolului al XIX-lea şi în legătură cu care s-a manifestat o evoluţie sinuoasă determinată, în principal, de succesiunea regimurilor politice.

b) Contemporană, tema fiind de acută actualitate în doctrina juridică, soluţiile care au fost exprimate răsfrângându-se asupra practicii administraţiei publice şi a celei judecătoreşti.

Tradiţional, raportul juridic având ca obiect activitatea funcţionarului public a fost şi este încă apreciat ca având un statut de sine stătător care decurge din:

- specificul puterii de stat;

- competenţa autorităţilor şi instituţiilor publice.

Tendinţa s-a manifestat şi după 1989, specialiştii în dreptul administrativ ocupându-se, quasimajoritar, exclusiv de analiza statutului funcţionarului public, fără comparaţiile necesare cu statutul salariatului. Numai cu titlu de excepţie, şi în dreptul public (dreptul administrativ) au fost întreprinşi relativ recent primii paşi în analiza comparată a normelor legale care îi privesc pe funcţionarii publici cu cele care se referă la salariaţi.

Cert este faptul că, în prezent, cu privire la apartenenţa analizei statutului funcţionarului public la o ramură de drept sau alta, în doctrină s-au conturat şi coexistă diverse opinii:

- statutul funcţionarilor publici aparţine exclusiv dreptului public, analiza acestuia reprezentând obiect al dreptului administrativ; raportul juridic al funcţionarului public este complet autonomizat faţă de raportul de muncă al salariatului;

- statutul funcţionarilor publici aparţine exclusiv dreptului muncii, aparţinând, în consecinţă, dreptului privat;

- statutul funcţionarului public reprezintă o instituţie care se află la confluenţa dintre dreptul public şi dreptul privat, raportul de serviciu al funcţionarului public constituind un raport juridic de muncă, cu particularităţi certe determinate de incidenţa normelor de drept public; din această perspectivă, statutul funcţionarilor publici constituie obiect de analiză şi pentru dreptul muncii însă numai ca repere comparative faţă de raporturile de muncă ale salariaţilor.

CAPITOLUL 1: CONCEPTUL DE FUNCTIE SI

FUNCTIONAR PUBLIC

1.1. Functia publica. Definitie. Caracteristici. Tipuri

În ultimele decenii ale secolului XX, noţiunea de funcţie publică a căpătat o nouă formă, diferită de cea dată in doctrina dreptului public, datorită schimbărilor fundamentale de concepţie care au intervenit în managementul public din ţările dezvoltate, impunând un nou mod de abordare în teoria şi practica din instituţiile publice, în general.

Funcţia publică ca şi concept poate fi abordată din două perspective: cea legislativă şi cea managerială. Deşi cele două nu se elimină, dimpotrivă sunt ca şi conţinut perfect compatibile, există o serie de diferenţe în perceperea conceptului de către jurişti şi de către specialiştii în domeniul managementului public. Din punctul de vedere al specialiştilor în drept administrativ, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale.

Din perspectiva dreptului administrativ, funcţia publică desemnează „situaţia juridică a persoanei fizice - investită legal, cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a investit” ( A. Iorgovan, 1996, p. 628).

Această definiţie evidenţiază următoarele trăsături ale funcţiei publice:

- drepturile şi obligaţiile în realizarea competenţei nu pot fi stabilite decât pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele de stat, ca şi atribuţiile care definesc competenţa. Ca urmare, nu suntem în prezenţa unui contract de muncă, care este un acord de voinţă al unităţii şi persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituţii a dreptului public;

- aceste drepturi şi obligaţii sunt atribuţii ale funcţiei publice, ca şi competenţa.