Statutul juridic al jurnaliștilor în situații de conflict armat

Introducere

Lucrarea de faţă are la bază o problemă reală cu care populaţia în ansamblu şi „universul” media se confruntă de fiecare dată când undeva în lume are loc un conflict armat.

În mod paradoxal, transmiterea live a unui conflict, eveniment care aduce, fără îndoială, în prim-planul atenţiei evoluţia spectaculoasă a tehnologiei, nu a însemnat, însă, şi o evoluţie în ceea ce priveşte libertatea presei şi accesul neîngrădit la informaţie. În aceste condiţii au început să fie transmise în direct războaiele de către televiziune. Tocmai aceasta a demonstrat, însă, incapacitatea comunicativă a televiziunii. Televiziunea a „informat” într-un sens brut care nu a folosit cu nimic telespectatorilor, informaţia multă, de peste tot, a condus de fapt la dezinformare. Avalanşa de ştiri, chiar „necoapte”, transmisă în direct şi în „timp real” a făcut telespectatorii să fie isterici în iluzia lor că erau informaţi.

Ceea ce voi încerca să clarific pe parcursul acestui document este statutul juridic al jurnaliştilor ce redau publicităţii situaţii inedite din teatrele de operaţii (corespondeţi de război), deşi, în opinia mea, despre acest subiect, va rămâne în continuare destul de discutat.

De ce am ales acest subiect ca temă a lucrării mele de licenţă? Deoarece l-am considerat a fi interesant şi de actualitate. Cea mai importantă resursă pe baza căreia se iau deciziile într-o societate este informaţia. În zilele noastre, reţeaua informaţională este o condiţie esenţială a supravieţuirii în plan social. Presa apare ca agent de mediere a informaţiei de la sursă la cetăţean, având rolul de a o transforma într-o formulă accesibilă tuturor. Libertatea informaţiei implică şi libertatea comunicării între cetăţeni şi reprezentanţii lor, constituind astfel un gir al democraţiei, o condiţie a ajustării deciziilor politice la interesul public. Presa are rolul de a intermedia această comunicare, constituind un medium de transmitere a mesajelor de la public la conducători şi invers.

Pe de altă parte, după cum spune o binecunoscută zicală românească, „cu o floare nu se face primăvară”, dar consider că orice pas înspre o anumită direcţie este o etapă în atingerea destinaţiei, a scopului propus. Cum realitatea prezentată de media este una (re)construită mediatic, în unele situaţii, evenimente mai puţin importante pot fi transformate, prin intermediul mass media, în „crize”, în timp ce, alteori, crizele autentice pot fi aplanate sau minimizate tocmai prin absenţa mediatizării lor. Uneori poate să apară tendinţa de a minimiza, de a omite sau chiar de a prezenta distorsionat acţiunile acelor forţe care ar putea să îi pună în pericol propria stabilitate, la fel cum în lipsa unor subiecte care să se vândă, ele pot să recurgă la practici precum transformarea unor evenimente mai puţin importante în „crize”, prin definirea lor ca atare şi prin acordarea unei atenţii nemeritate acestora. O asemenea situaţie este posibilă prin introducerea de către jurnalişti a acelor elemente de „refracţie” între realitatea ca atare şi realitatea prezentată de mass-media. Conform acestei viziuni, media creează realitatea, deoarece evenimentele mediate sunt obiectul unor forme speciale de „intervenţie” sau de „filtrare”.

Ceea ce vreau să demonstrez este că orice individ are dreptul la informaţie, iar aceasta trebuie să fie conform realităţii, obiectivă, în niciun caz să nu conţină păreri personale expuse ca „axiome” sau anumite atitudini specifice oamenilor din media.

Pentru individ, dreptul la informaţie reprezintă nu numai posibilitatea, dreptul de a recepta informaţia, dar şi aptitudinea juridică de a pretinde o informaţie de calitate, conformă cu criteriile adevărului si onestităţii.

Această lucrare deschide perspectiva unor posibile cercetări empirice ale riscurilor comunicării mediatice în timp de conflict, fiind utilă în special prin delimitarea unor tipuri de riscuri care pot să apară în astfel de situaţii. Studiul de faţă poate să reprezinte o introducere, un punct de plecare pentru o cercetare ulterioară mai amplă, focalizată asupra riscurilor din timpul conflictelor. O astfel de cercetare poate fi realizată inclusiv cu privire la societatea românească actuală, deoarece riscurile sunt conexe tuturor tipurilor de conflicte – sociale, economice, politice, morale etc. – nu doar conflictelor armate.

Capitolul 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1.1. Definirea şi conţinutul statului de jurnalist. Evoluţie a conceptului

Adevărurile istorice comunică faptul că statutul jurnalistului a constituit o preocupare în teoretic şi practic, cu mai mult de un secol în urmă. Primele uniuni naţionale ale jurnaliştilor au luat naştere în 1880 şi primul Congres internaţional al oamenilor de presă s-a ţinut în 1894. La mijlocul anilor ‘20-‘30 ai secolului trecut, Biroul Internaţional al Muncii şi Societatea Naţiunilor au pus bazele primei organizaţii internaţionale a jurnaliştilor, care îşi propunea să se ocupe de documentele speciale pentru jurnalişti şi de înfiinţarea unei instituţii denumite Curtea Internaţională de Onoare. Aceste eforturi au fost paralizate de războiul care se apropia, dar un nou avânt printre jurnalişti a avut loc după ce de-al doilea război mondial, ducând la înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor (OIJ) în 1946.

Perioada imediat următoare poate fi caracterizată ca fiind al doilea moment de vârf cu un consens larg răspândit printre profesioniştii de la est la vest. Tipic acestei situaţii a fost cel mai înalt statut posibil, mulţumită OIJ, care a sponsorizat Conferinţa Naţiunilor Unite a Libertăţii de Informaţie de la Geneva, în primăvara anului 1948.

„Războiul rece” a dus la poticniri, în ciuda unor afirmaţii şi rezoluţii credibile, promiţătoare. Din păcate, mişcarea internaţională a jurnaliştilor s-a împărţit în mai multe fracţiuni.

Pe la mijocul anilor ’50, au existat încercări semnificative de a promova interesele profesionale pe baze internaţionale largi, prin întâlniri ale jurnaliştilor din întreaga lume: Helsinky-1956, Baden-1960, Mediteraneene-1961. După modelul acestora, organizaţii regionale ale jurnaliştilor au luat fiinţă în Africa, în lumea arabă şi în America Latină. Aceşti paşi au avut semnificaţii în anumite condiţii politice, dar nu au contribuit realmente la îmbunătăţiri majore la nivel global în ceea ce priveşte statutul jurnaliştilor sau înţelegerea drepturilor şi responsabilităţilor. Este de notat că „războiul rece” a paralizat o parte din activităţile ONU şi UNESCO . Prima şi ultima iniţiativă majoră pe care a avut-o UNESCO de-a lungul acestei perioade a fost încercarea din 1948-1949 de a înfiinţa un Institut Internaţional al Presei şi

Informaţiei.

De abia la începutul anilor ’70 axa jurnalistică Est-Vest şi consolidarea „Mişcării Nealiniate” au anunţat un al treilea moment de vârf pentru o colaborare internaţională reală în interesul profesiei. Uniunile franceză şi italiană ale jurnaliştilor au sponsorizat întâlniri de răsunet încheiate prin adoptarea unor documente cum a fost Declaraţia de la Munchen din 1971.

Atunci UNESCO a început să aibă un rol activ. Acesta poate fi privit ca al treilea sezon înalt cu puncte de reper cum ar fi codurile de etică ale organizaţiilor regionale din Arabia, America Latină şi regiunile ASEAN precum şi Declaraţiile comune făcute de Uniunea Austriacă a Jurnaliştilor, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor şi Organizaţia Internaţională a Jurnaliştilor în contextul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

S-au conceput, propus şi elaborat coduri deontologice pentru Europa şi celelalte continente sub auspiciile unei noi ordini a Informaţiei şi Comunicării Internaţionale. Sub egida UNESCO au avut loc mai multe întâlniri internaţionale: Mexico City (1980), Bagdad (1982), Praga şi Paris (1983), Geneva (1985), Bruxelles şi Sofia (1986), Cairo şi Tampere (1987) şi Praga (1988).