Stimularea dezvoltării psihomotricității prin joc

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1. Psihomotricitatea

Viaţa psihică a individului se exprimă ca o unitate a fenomenelor subiective cu manifestările de conduită. În interacţiunea individului cu realitatea iau naştere, pe de o parte, fenomene subiective, în marea lor majoritate procese reflectorii, iar pe de altă parte, manifestări comportamentale, ca şi veriga activă a cărei formă concretă este dată de calitatea reflectării. Unitatea funcţiilor psihice cu actele comportamentale îndreptăţeşte utilizarea termenului de psihocomportament pentru a indica viaţa sau activitatea psihică în ansamblu şi pentru a sublinia unitatea dintre recepţie şi decizie, dintre cunoaştere şi acţiune, dintre conştiinţă şi activitate.

În structura şi formele sale de manifestare un anumit comportament sau o anumită conduită a individului depinde de natura şi caracteristicile stimulilor care-l provoacă, ca şi de particularităţile persoanei respective. Răspunsurile motrice ale indivizilor sunt şi ele manifestări psihice, răspunsuri la stimuli. De natura stimulilor şi a însuşirilor de personalitate, ca şi de particularităţile lor, depinde formarea unui anumit comportament psihomotor.

Lafon defineşte psihomotricitatea ca fiind ,,Rezultatul integrării interacţiunii educaţiei şi maturizării sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice nu numai în ceea ce priveşte mişcările, dar şi în ceea ce le determină şi le însoţeşte – voinţa, afectivitatea, nevoi şi impulsuri”1.

Fundamentarea psihologico-teoretică a psihomotricităţii a fost făcută în mod deosebit de autorii de limbă franceză.

La H. Wallon psihomotricitatea stă la baza inteligenţei practice.

Sfera psihomotricităţii este foarte largă şi are un conţinut bogat şi variat. Pe

planul comportamentului motor s-a subliniat marea însemnătate a elementelor psiho-motorii în reglarea voluntară a acţiunilor, atât sub raportul inteligenţei, al orientării spre scop, cât şi al mecanismelor de urmărire, control şi coordonare – compensare. Conduitele motrice evoluează după naştere progresiv, în legătură cu maturizarea neuro-motrică şi formarea educaţională. Diferiţi cercetători şi-au îndreptat atenţia asupra acelor conduite care-i permit copilului să ,,dialogheze” cu ambianţa şi, în acelaşi timp, cu sine. Ei au remarcat fenomene legate de formarea schemei corporale, a lateralităţii, a dezvoltării coordonării statice – echilibru, a coordonării perceptiv-motrice, a activităţii ideomotorii.

1.2. Schema corporală

Semnificaţia conceptului ,,Schema corporală” nu este încă precisă, fiind interpretată ca o recunoaştere a corpului propriu, ca instrument al subiectului în relaţia cu mediul înconjurător sau ca reprezentare a imaginilor din exterior.

J. Lhermitte include schema corporală în psihomotricitatea generală, iar R. Mucchielli o consideră ca unul din cei patru factori ai universului trăit: lateralitatea, schema corporală, structura spaţio-temporală şi structura valorilor2.

Schema corporală, după H. Wallon, este un element de bază, indispensabil formării personalităţii copilului. Această reprezentare, mai mult sau mai puţin globală, are la bază cenestezia, sentimentul vag al existenţei şi posesiei corpului şi a funcţiilor sale vegetative.

Prin ,,schema corporală” se înţelege imaginea totală sau parţială percepută în stare statică sau dinamică, ori în raportul părţilor corpului între ele şi mai ales în

raportul acestora cu spaţiul şi mediul înconjurător. Este reprezentarea pe care noi o avem despre propriul nostru corp, prin care luăm cunoştinţă şi ne diferenţiem de alţii şi ajungem la sentimentul permanent de a fi noi înşine .