Stimularea succesului școlar la elevii din cursul primar

Modernizarea învăţământului este un proces logic, constituit dintr-o suită de acţiuni ce vizează realizarea unei concordanţe a învăţământului cu cerinţele societăţii în general, cu transformările fundamentale care au loc în viaţa socială, în economie, în ştiinţă şi tehnologie, în cultură, în mod special. Modernizarea urmăreşte, deci, reducerea acelui decalaj, care există între educaţie şi dezvoltarea societăţii.

Acţiunii de modernizare îi revine sarcina de a depista mijloacele pedagogice indispensabile perfecţionării educaţiei şi a transformării ei într-o forţă motrice a dezvoltării societăţii.

Această adaptare a învăţământului la cerinţele şi coordonatele progresului social a constituit o preocupare continuă a reprezentanţilor şcolii şi gândirii pedagogice progresiste.

Conţinutul actual al modernizării este radical deosebit de variantele sale istorice. Odată pentru faptul că modernizarea a devenit o cerinţă socială stringentă şi o condiţie indispensabilă pentru progresul învăţământului în ansamblul său şi nu numai asupra unor laturi ale lui. Modernizarea a devenit în zilele noastre o latură a politicii statului în domeniul învăţământului, o preocupare fundamentală a organelor centrale de decizie, o problemă ce caracterizează eforturile diverselor categorii de specialişti: pedagogi, economişti, sociologi, psihologi, filozofi.

Se cuvine să reamintim faptul că modernizarea învăţământului românesc este o necesitate derivată din cerinţele dezvoltării societăţii contemporane, din experienţa practică acumulată şi din posibilităţile pe care le oferă azi ştiinţele educaţiei. A întoarce spatele acestor condiţionări înseamnă evoluţie haotică, stagnare şi până la urmă transformarea şcolii şi a întregii societăţi într-o enclavă a trecutului pentru a ne exprima în limbajul lui A. Toffler. Dar una este ce trebuie, alta ce doreşte, un al treilea lucru ce se poate la un moment dat şi cu totul altceva ce se poate efectiv. Ce trebuie să ştim, ce se doreşte, de asemenea, ce se poate – suntem lămuriţi – se poate foarte puţin. Rămâne să ne lămurim şi asupra a ceea ce se face efectiv. Opinia unor specialişti este că: „primii trei ani ai tranziţiei s-au caracterizat prin lipsa unei politici coerente în domeniul educaţiei”. Şi, totuşi, în aceşti ani s-au clarificat unele lucruri privind dezvoltarea învăţământului românesc. Desigur, concepţii apărute refac adesea, în condiţii noi, probleme mai vechi ale reformei învăţământului românesc, dar ele merită totuşi amintite. Prima concepţie, legată de aspecte economice ale educaţiei, porneşte de la teorie la practică. Practic, fiind o abordare pasivă a dezvoltării sistemului de educaţie pornind de la analize de tip economic, revine structurilor şi conţinuturilor educaţionale, sarcina de a o particulariza şi adapta la culturile subiecţilor educaţi.

A doua, de la premiza exact opusă, adică de la practica şcolii. Fără a socoti teoria inutilă, se consideră că nimic nu poate avea sens dacă nu se porneşte de la analiza (pe bază de cercetări) a şcolii, a sistemului de învăţământ general, a conţinutului social şi economic şi este utilizată după nevoile ei.

Avem de-a face cu două moduri fundamentale de a gândi modernizarea învăţământului şi ele se confruntă inevitabil, în ţările aflate în curs de dezvoltare de pe toate continentele. Se confruntă şi la noi, chiar dacă administrativ şi pentru moment, problema a fost tranşată în favoarea primei concepţii.