Stocurile

CAPITOLUL 1

ROLUL ŞI IMPORTANŢA STOCURILOR

Problematica stocurilor a apărut pe fondul unor intense frământări de creare şi dezvoltare a marii industrii care a generat multiplicarea punctelor de producţie şi de consum, dispersarea pe teritorii întinse a acestora, creşterea continuă şi nemaiîntâlnite a circulaţiei mărfurilor. S-a manifestat mai întâi ca practică, iar mai apoi ca teorie ştiinţifică, făcându-se astfel trecerea de la forma involuntară la forma conştientă, deliberată, cuprinzând domenii şi activităţi tot mai diverse. Ca urmare, s-a dezvoltat o bogată literatură privind gestiunea ştiinţifică a stocurilor, au fost create modele matematice proprii proceselor de stocare.

O primă formă de determinare ştiinţifică a stocurilor este identificată de profesorii G.Hadley şi T.M. Whitin, în anul 1915. Ulterior modelul a fost preluat şi dezvoltat de R.H. Wilson, motiv pentru care în literatura economică este cunoscut sub denumirea de „formula lui Wilson”.

Pe plan mondial, conceptul de stocare s-a conturat în jurul anilor’30, prin elaborarea unui sistem distinct de gestiune a stocurilor. Acesta s-a constituit treptat într-un instrument principal de conducere economică, favorizând luarea deciziilor, nu numai în derularea procesului de aprovizionare tehnico-materială, ci a întregii activităţi.

Prima lucrare de amploare care a promovat studiul problemelor de stoc aparţine economistului american F.E. Raymond „Quantity and Economy in Manufacture”, apărută la New York, în anul 1931.

Astăzi, gestiunea stocurilor a devenit un domeniu larg, incluzând atât probleme de dimensionare, de optimizare a amplasării în teritoriu, de reducere a cheltuielilor de stocare, cât şi probleme de depozitare, de structura sortimentală, conservare, redistribuire, mod de utilizare tec.

Analiza procesului de stocare, a legităţilor şi acţiuni factorilor care guvernează acest proces au permis determinarea căilor, mijloacelor şi formelor de constituire, utilizare, dimensionare şi funcţionare a stocurilor care au devenit astfel, un instrument important în conducerea ştiinţifică a activităţii economice, în creşterea eficienţei acesteia.

Aşadar, gestiunea stocurilor este un domeniu vast, aflat la intersecţia unor zone de inter-influenţe şi de acţiuni comune, determinând modelări şi optimizări parţiale şi iterative, în vederea realizării obiectivului primordial al gestiunii financiare a unităţii patrimoniale, acela de a-şi maximiza valoarea cu un minim efort.

Problemele de gestiune a stocurilor implică utilizarea unui volum deosebit de mare de informaţii, atât în planificarea, cât şi în urmărirea realizării proceselor de stocare; aceasta pentru că, în unităţile economice, se utilizează un număr important de sorto-tipo-dimensiuni de materiale, pentru o gama largă de produse cu destinaţii de utilizare, iar sursele de aprovizionare sunt, de regulă, foarte diferite. În aceste condiţii, practica a confirmat o serie de sisteme de gestiune diferenţiată a stocurilor, în funcţie de importanţa economică a fiecărui material, care s-au dovedit deosebit de eficiente şi utile. Criteriile de departajare a resurselor materiale necesare unei unităţi economice sunt multiple: frecvenţa livrărilor, valoarea individuală şi totală a resurselor materiale aflate în stoc, importanţa materialului pentru activitatea de producţie a unităţii economice, sursa de asigurare (din import sau din intern), forma de aprovizionare, ciclul de fabricaţie s.a.

Analizele efectuate în diferite unităţi arată că ponderea cea mai mare din valoarea totala a stocurilor este deţinută de un număr relativ mic de materiale, care influenţează direct atât realizarea producţiei cât şi volumul capitalului circulant. Aceste materiale sunt cele care intră în mod obişnuit în prelucrare pentru a fi transformate în produse finite, şi care trebuie introduse în prima grupă de importanţă - A. Urmează a doua grupă de importanţă-B, care cuprinde un număr ceva mai mare de materiale, dar cu o valoare totala sensibil mai redusă, care participă într-o măsura mai mică la dimensionarea volumului total al capitalului circulant. În sfârşit, din nomenclatorul de materiale al întreprinderii, se detaşează a treia grupă valorică, cu un număr foarte mare de materiale utilizate în cantităţi foarte mici şi care influenţează foarte puţin volumul total al capitalului circulant.

CAPITOLUL 2

POLITICA STOCURILOR DE MĂRFURI

Politica de stocuri reprezintă un mijloc important prin care comerţul realizează rolul său de intermediar între producţie şi consum, problematica stocajului de mărfuri în comerţ având o deosebită importanţă.

Formularea politicii referitoare la stocuri presupune înţelegerea rolului

stocurilor în cadrul firmei. Cunoaşterea tipurilor de costuri asociate stocurilor este, de asemenea, o condiţie esenţială pentru echilibrul sistemului logistic.

2.1. Principalele categorii de stocuri de mărfuri

Există posibilitatea adoptării unui sistem de clasificare a stocurilor de mărfuri în funcţie de o serie de criterii, precum locul stocării, perioada în care sunt identificate stocurile, caracterul şi destinaţia acestora, de nivelul atins de ele în procesul de reînnoire, dar şi de alte asemenea criterii.

a) Astfel după participarea stocurilor la procesul de circulaţie a mărfurilor, acestea pot fi grupate în stocuri active şi stocuri pasive.

• Stocul activ reprezintă cantitatea de mărfuri atrasă, consumată în procesul de vânzare şi care asigură continuitatea desfacerilor. În literatura de specialitate, această categorie de stocuri este cunoscută şi sub denumirea de stocuri curente.

• Stocul pasiv este reprezentat de cantitatea rămasă după vânzare, fiind de fapt echivalentul stocului de siguranţă. Desigur, stocul se reînnoieşte în permanenţă, natura pasivă fiind formală, reprezentând doar o stare.

b) În funcţie de locul stocării, se disting:

• stocuri aflate în depozitele întreprinderii (producătoare, cu ridicata, cu amănuntul);

• stocuri aflate „pe drum” (în curs de aprovizionare sau sosite şi nerecepţionate);

• stocuri sosite fără factură;

• stocuri livrate dar nefacturate;

• stocuri facturate dar nelivrate;

• stocuri aflate la terţi.

O asemenea clasificare scoate în evidenţă drumul pe care îl parcurg mărfurile în procesul distribuţiei lor.

c) În activitatea de planificare a stocurilor se utilizează drept criteriu de clasificare perioada în care acestea sunt identificate. În acest sens, stocurile pot fi iniţiale şi finale, respectiv stocuri la începutul şi la sfârşitul perioadei analizate. Cele două categorii de stocuri au însă caracter relativ, în condiţiile

în care acelaşi stocuri trec dintr-o categorie la alta. Exemplul cel mai concludent în reprezintă operaţiunea de inventariere a stocurilor, când stocul inventariat în ultima zi a lunii (trimestrului, semestrului, anului sau oricând se face inventarierea), denumit stoc final, devine stoc iniţial în următoarea zi, când începe de fapt o nouă perioadă.

d) În funcţie de caracterul şi destinaţia stocurilor, acestea pot îmbrăca următoarele forme:

• stocurile sezoniere, se referă la mărfurile care se constituie în stoc în vederea vânzării lor într-o perioadă viitoare, având în vedere, pe de o parte, sezonalitatea producţiei iar, pe de alta, a consumului anumitor mărfuri. De regulă, stocurile sezoniere se constituie în cadrul depozitelor comerţului cu ridicata.

Aceste stocuri se creează în scopul alimentării continue a consumului şi pe perioada de întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor mărfuri, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă. Acumularea în stocurile sezoniere a mărfurilor se realizează încă din perioada de presezon în cantităţile stabilite prin livrări în avans, iar consumul se face treptat, conform ritmului normal al producţiei; la sfârşitul perioadei când factorii nu mai acţionează, iar furnizării îşi pot relua producţia (importurile) şi livrările în mod curent, ciclul de aprovizionare al beneficiarilor reintră în cadenţa normală prevăzută în graficele de livrare ale contractelor economice, situaţie care nu mai justifică menţinerea unor asemenea stocuri.