Studiu Comparativ privind Impozitele Practicate în Spațiul Economic European

1.Fiscalitatea în economia de piaţă.

1.1 Conţinut şi interpretări privind fiscalitatea în economia de piaţă.

Într-un stat de drept repartizarea puterilor se face de o asemenea manieră încât nici o putere socială să nu fie in măsură să le depăşească pe celelalte. Descentralizarea deciziilor implică concomitent, un sistem economic bazat pe propietatea privată şi pe economia de piaţă.

Colectivităţile au nevoi din ce în ce mai mari, de aceea trebuie găsite resurse băneşti care să acopere acest lucru. În această direcţie acţionează statul şi unităţile administrative-teritoriale. De pe aceste poziţii se organizează circuite ale banilor publici pe fondul economiei de piaţă bazată pe propietatea privată şi într-o măsură mai redusă, pe domeniile şi întreprinderile statului. Cum este de aşteptat, mijloacele băneşti sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile publice de aceea este antrenat şi sectorul privat. Datele statistice arată faptul că ponderea celor din urmă le depăşeşte cu mult pe celelalte.

În societatea modernă s-a aşezat, pe fondul corelării nevoilor publice cu reursele existente, noţiunea de fiscalitate, percepută ,, de cele mai multe ori ca fiind expresia impozitelor şi taxelor plătite către bugetele publice de către persoanele fizice şi cele juridice. ”.

În lucrările autorilor din România care tratează fenomenul fiscalităţii, chiar dacă regăsim termenul chiar în titlul lucrării, nu se gaseşte însă o definire expresă, ori explicarea unui cadru de abordare generală a termenului de fiscalitate. Astfel fiscalitatea apare de cele mai multe ori prin prezentarea principiilor impunerii, a aşezării şi perceperii obligaţiilor bugetare ori a implicaţilor social-economice pe care le au .

În literatura de specialitate sunt numeroase referiri la noţiunea de fiscalitate în sensul conceptual , metodologic şi aplicativ. Majoritatea autorilor au ca abordare in sine uneori exclusivistă noţiunea de ,,impozit” perceput ca o plată obligatorie la dispoziţia autorităţilor publice. Sunt puţini autorii care asociază noţiunea de fiscalitate cu cheltuielile, publice determinate, la rândul lor, de nevoile generale ale societăţii. În lucrările ce au ca temă finanţele publice, termenul de fiscalitate se regăseşte mai ales în legătură cu politica financiară sau fiscală ori cu pârghiile financiare. Termenul mai este reluat atunci când se tratează elementele tehnice definitorii ale impozitelor, metodele şi tehnicile de aşezare , implicaţiile social-economice ale acestora .

Fiscalitatea însoţeşte pe plan istoric, teoretic şi practic finanţele publice, de aceea uneori apare o identificare a acestea cu cele din urmă. Finanţele publice sunt in strânsă legătură cu statul implicat în administrarea treburilor publice. În plan ştinţific acestea sunt considerate de specialişti drept un domeniu bine definit. În acelaşi timp şi fiscalitatea a evouluat. Ea poate fi individualizată, având propiul ei conţinut şi forme de individualizare, atât în plan teoretic, conceptual cât şi în cel aplicativ.

Pornind de la organizarea societăţii în plan economic şi social, explicarea conceptului de fiscalitate poate porni de la următoarele: conturarea nevoilor de ordin public şi, de aici, dimensiunea cheltuielilor de aceeaşi factură (cheltuieli publice); structura propietăţii corelată cu starea economiei; capacitatea organizatorică a statului şi a structurilor administrativ-teritoriale; componentele diferite ale politicilor statului (economică, socială, financiară); cadrul juridic de acţiune; instituţiile desemnate în admoinistrareafondurilor publice şi eficienţa implicării lor; instrumentele, mijloacele ori căile de colectare amijloacelor băneşti necesare; metodele, tehnicile şi procedeele utilizate în aşezarea şi perceperea banilor publici.

Mobilizarea de mijloace băneşti necesare acoperirii cheltuielilor este o condiţie esenţială pentru funcţionarea societăţii. Aceste cheltuieli exprimă interesele majore ale colectivităţilor în plan central şi local cum sunt: apărarea şi siguranţa statului; educaţia; sănătatea; cultura; justiţia; ordinea publică; protecţie socială; asigurările sociale; asistenţa socială; cercetarea fundamentală; administraţia publică. O mare parte din prelevările la fondurile publice provin din economie, astfel că structura şi eficienţa administrării acesteia sunt importante în acţiunile de colectare a mijloacelor băneşti necesare. Foarte important în materie de fonduri publice, mobilizate din economie, apare tipul de propietate. Istoria a dovedit că proprietatea privată este viabilă şi vine în întâmpinarea cetăţenilor, în condiţiile economiei de piaţă. În aceste condiţii, parallel cu acumulăriel indiiduale, prin confruntarea cererii cu oferta, se pot constitui fonduri pentru interesele colectivităţilor publice în mai mare măsură decât în structurile economice dominate ori determinate de stat.

Istoria evoluţiei societăţii a cunoscut mai multe tipuri de stat. În teoriile sociale şi cele economice s-au folosit mai multe caracterizări : jandarm, al bunăstării sociale şi economice, fascist, totalitarist, etc). Aceste caracterizări au dus, în sensul unei selectări, la statul de tip democratic, al unei societăţi libere, cu implicări diferite în economie (în mai mică măsură) şi în relaţiile sociale (în mai mare măsură). Un asemenea stat poate fi considerat drept ,,occidental”. Reprezentative ar fi în acest sens Statele Unite ale Americii, statele europene membre ale Uniunii Europene. Statele în evoluţia lor, sunt diferite în ceea ce priveşte colectarea mijloacelor băneşti necesare,acestea adoptând soluţii care apar ca rezultat al capacităţii statului de a gestiona banii publici în folosul cetăţenilor.