Studiul Pajiștilor din Interfluviul Timiș-Bega - Studiu de caz Islazul Comunal Foeni

Domeniu: Agronomie

Conține 1 fișier: doc

Pagini : 60 în total

Cuvinte : 15210

Mărime: 23.26MB (arhivat)

Publicat de: Codin Costache

Puncte necesare: 13

Profesor îndrumător / Prezentat Profesorului: Prof.dr.ing. Ionel Samfira

UNIVERSITATEA DE ŞTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI DIN TIMIŞOARA FACULTATEA AGRICULTURĂ SPECIALIZAREA INGINERIA MEDIULUI AGRICOL

Descarcă acum

Cuprins Extras Bibliografie Preview

Cuprins

Introducere
Capitolul I
Clasificarea şi importanţa pajiştilor naturale 5
1.1. Clasificarea pajiştilor 6
1.2. Răspândirea pajiştilor 12
1.3. Productivitatea pajiştilor 14
Capitolul II
Pajiştile din interfluviul Timiş-Bega 19
2.1 Delimitarea geografică a interfluviului Timiş-Bega 19
Cadrul fizico - geografic al judeţului Timiş 19
2.2. Caracterizarea hidro-meteorologică a României în anul 2005 24
Capitolul III
Elemente de caractezicare ale zonei Foeni 34
Date privind Primăria Foeni 34
3.1 Incadrare administrative in judeţ 34
3.2 Incadrare geografică 35
3.3 Sate aparţinătoare 35
3.4 Suprafeţe:teren arabil,păşuni,fâneţe in teritoriul comunei 36
3.5 Situaţia creşterii animalelor 36
3.6 Activităţi productive agricole in comuna 36
3.7 Suprafeţe de pajişti 36
3.8 Lucrări care s-au efectuat pe pajişti 37
3.9 Caracterizarea tipurilor de suprafeţe productive 37
3.10 Climatologia zonei 37
Capitolul IV
Material şi metode. Scopul lucrării 38
4.1.Metode de determinare a producţiei şi biomasei unei pajişti 38
4.2.Metode de studiu a vegetaţiei pajiştilor 39
4.3.Scopul lucrării 41
Capitolul V
Rezultate si discuţii 42
5.1.Elemente de caracterizare pratologica a pajiştilor Foeni, perioada 2005-2006 42
5.2.Elemente de caracterizare pratologica a pajiştilor Foeni, perioada 2009-2010 48
Capitolul VI
Concluzii 53
Capitolul VII
Bibliografie 54

Extras din licență

CAPITOLUL I

CLASIFICAREA ŞI IMPORTANŢA PAJIŞTILOR NATURALE

Noţiunea de pajişte provine din cuvântul de origine slavă pašište şi înseamnă loc acoperit cu iarbă (măruntă şi deasă), folosită ca nutreţ sau pentru păşunat; vegetaţie ierboasă care acoperă acest loc (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1998).

După Noul Dicţionar Explicativ al Limbii Române (2002) pajiştea este un teren pe care creşte iarbă măruntă şi deasă, folosită ca nutreţ sau pentru păşunat.

Conform cu The Grassland Biome pajiştile reprezintă suprafeţe dominate de plante ierboase pe care se pot întâlni arbuşti şi arbori. (http://www.ucmp.berkeley.edu/ exhibits/biomes/grasslands.php, 2008)

O altă definiţie a pajiştii, conform Grasslands Ecosystems Profile,consideră pajiştea ca fiind o suprafaţă dominată de vegetaţie ierboasă menţinută în această stare cu ajutorul focului, păşunatului sau temperaturilor scăzute. În cazul în care factorii menţionaţi anterior ar lipsi de pe suprafeţele de pajişte vegetaţia ar tinde spre tufăriş iar apoi spre pădure. (MOYERS, 2001)

După alţi autori pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren ocupată cu vegetaţie ierboasă permanentă, alcătuită din specii ce aparţin mai multor familii de plante, dintre care cele mai importante sunt gramineele şi leguminoasele perene (MOISUC et al., 2001).

Pajiştea este alcătuită din diferite specii, la care se adaugă microorganismele şi fauna. Astfel, pajiştea reprezintă o asociaţie de vieţuitoare ca rod al convieţuirii acestora, în decursul anilor, în anumite condiţii pedo-climatice (MOISUC, et al., 2001).

Suprafeţele ocupate în România la sfârşitul anului 2006 cu păşuni reprezintă 22,6%, iar cu fâneţe 10,4% din totalul agricol (Anuarul Statistic al României, 2007).

Deoarece de-a lungul sutelor de milioane de ani clima a evoluat în diferite direcţii, vegetaţia Terrei a suferit tot timpul schimbări, influenţând poziţia ecosistemelor şi biomurilor. Pajiştile au apărut acum circa 65 milioane de ani, în perioada asociată cu extincţia dinozaurilor, însă pe cea mai mare parte a suprafeţei uscatului pădurile erau încă dominante. Acestea au luat naştere pe măsură ce continentele evoluau din punct de vedere al formei lor (WARHOL, 2006).

Cu circa 25 milioane de ani în urmă (în Miocen şi Pliocen) climatul a determinat micşorarea suprafeţelor acoperite de pădure şi sporirea celor ocupate de pajişte, însă cea mai mare dezvoltare a pajiştilor are loc după erele glaciare din Pleistocen pe măsura extinderii suprafeţelor cu climat mai cald şi usca9t (http://www.ucmp.berkeley.edu/exhibits/biomes/grasslands.php,).

1.1. CLASIFICAREA PAJIŞTILOR

Pajiştile se clasifică în mai multe moduri, criteriile fiind diverse ca de exemplu: perenitatea vegetaţiei, modul de folosire, clima etc.

Din punct de vedere al perenităţii vegetaţiei pajiştile se clasifică în pajişti naturale (primare şi secundare) şi pajişti temporare.

Pajiştile naturale sunt acele pajişti în care vegetaţia ierboasă s-a instalat spontan, încadrând o mulţime de tipuri de pajişti, atât cele care s-au instalat şi dezvoltat paralel cu procesul de pedogeneză cât şi cele care au luat locul unor alte forme de vegetaţie (păduri) (MOISUC, 1991). La noi în ţară pajiştile permanente sunt în majoritatea cazurilor formaţiuni secundare ce au luat locul vegetaţiei forestiere.

a. Pajiştile naturale primare considerate primitive, sunt reprezentate prin pajiştile pe care vegetaţia ierboasă este instalată direct pe roca mamă odată cu procesul de pedogeneză. Factorii ecologici din zonele respective nu au permis formarea pădurilor (MOISUC et al., 2001, BĂRBULESCU et al., 1991).

b. Pajiştile naturale secundare, aceste pajişti nu pot fi calificate drept naturale, ci mai curând „seminaturale”, vegetaţia s-a instalat spontan, dar ele rezultă de fapt în urma activităţii omului şi a animalelor sale.

Pajiştile naturale secundare apărute în urma defrişării pădurilor sau cele din zona de deal apărute prin abandonarea terenurilor arabile sunt mai productive decât pajiştile naturale primare, datorită unui regim hidric mai bun. KIRKPATRICK et al. (1995) consideră ca principal atribut ce defineşte acest tip de pajişte, faptul că domină gramineele, acestea constituind cea mai mare parte din biomasă.