Suspendarea Actelor Administrative

Introducere

Prin drept administrativ se înţelege un grup de norme juridice care, datorită particularităţilor pe care le reprezintă, formează o ramură distinctă de drept, în cadrul sistemului de drept.

Dreptul administrativ este strâns legat de noţiunea administraţiei publice, care se prezintă ca activitate dar şi ca sistem de organizare.

Noţiunea de contencios administrativ a fost definită de doctrină şi de legislaţie, legea actuală a contenciosului administrativ (554/2004) stabilind la art. 2 o definiţie a contenciosului administrativ.

Astfel „contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ, competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică iar conflictul s-a născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege a unei cereri ori din refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau interes legitim” .

Astfel înţeleasă, instituţia contenciosului administrativ a reprezentat şi reprezintă o garanţie juridică a cetăţeanului în faţa abuzurilor autorităţilor publice, un senzor foarte important al democraţiei.

Instituţia îşi are originea în Franţa, în perioada consulatului, unde s-a constituit organismul care o simbolizează, Consiliul de Stat, forma sub care a fost introdusă şi în Principatele Unite, prin Legea din 11 februarie 1864 a Consiliului de Stat.

Modelul francez al unor organe speciale şi specializate s-a impus ca un model mondial, alături de modelul anglo-saxon, în care asemenea litigii sunt date în competenţa instanţelor de drept comun.

În România, după scurtă perioadă de aplicare a Legii Consilului de stat, prin Constituţia din 1866, se stabileşte competenţa instanţelor de drept comun, adică a instanţelor din sistemul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu nuanţarea primei perioade a regimului communist, în care nuanţarea contenciosului administrativ a fost desfinţată.

Având în vedere importanţa deosebită pe care o ridică fenomenul administrativ în ţara noastră, în urma evenimentelor din 1989, am găsit necesară abordarea temei de faţă, ,, Suspendarea actelor administrative”.

Revizuire Constituţiei din 2003 aduce semnificative precizări şi cu privire la Instiţuia contenciosului administrativ, modificându-se nu numai dreptul fundamental al cetăţeanului, în sensul lărgirii sferei acestuia şi la interesul legitim.

Modificările esenţiale sunt sugerate şi pentru suspendarea actului administrativ prin Legea 554/2004, care nu este condiţionată de exercitarea proceduri prealabile, poate fi cerută şi de Avocatul Poporului sau de Ministerul Public, inclusiv din oficiu.

În raport cu obiectivul propus prin tratarea acestei teme, am precizat în desfăşurarea analizei pe patru capitole şi anume: Teoria generală a actului administrativ; Suspendarea actelor administrative; Tipuri de suspendare încheind cu, Cazuri practice judecătoreşti.

În prima parte am urmărit aspecte legate de sfera şi definiţia actului administrativ, caracteristicile şi clasificarile actelor administrative, modul de intrare în vigoare a actelor administrative precum şi modul de încetare, modificare şi completare. Cea de-a doua parte cuprinde consideraţii generale asupra actului administrativ, regimul juridic clasic al suspendări, aici am făcut referire la vechea Lege a contenciosului administrativ nr.29/1990; cererea de suspendare; procedura suspendării în faţa instanţei de contencios administrativ şi efectele hotărâri de suspendare. În partea a treia am enumerat şi analizat cele trei tipuri de suspendare: administrativa, legală şi juridică. Pentru a înţelege mai bine procedura de suspendarea actului administrativ am găsit necesar a expune speţe, mai exact, puncte de vedere al practicii judecătoreşti.

Existenţa contenciosului administrativ este condiţionată, în statul de drept, de aplicarea a două principii: principiul respectării drepturilor legal dobândite şi principiul obligativităţii statului de a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti. Este necesar ca persoana să fie sigură că raporturile juridice, încheiate în mod legal , în cadrul ordinii de drept existente, sunt intangibile. Atât activitatea fiinţei umane cât şi aceea a administraţiei se caracterizează prin posibilitatea de a scruta viitorul în estimările efectuate. Prevederea este garantată numai dacă persoanele şi administraţia au siguranţa în durabilitatea raporturilor juridice pe care şi-au întemeiat şi orientat activităţile.