Taina Preoției

Introducere

Taina hirotoniei a reprezentat întotdeauna un subiect delicat în cadrul dialogului ecumenic inițiat la începutul secolului XX. Deși fundamentele biblice și, implicit, reperele istorice sunt aceleași, cele trei mari confesiuni creștine – Ortodoxia, Romano-Catolicismul şi Protestantismul – şi-au format o viziune diferită asupra acestei Sfinte Taine. Diferenţele nu trebuie căutate însă, aşa cum adesea se crede, în modul distinct de interpretare a textelor biblice sau a temeiurilor dogmatice care stau la baza Hirotoniei, ci în modul în care aceasta este integrată în cadrul ecleziologiei şi, implicit, în maniera în care ierarhia bisericească poate contribui decisiv, prin misiunea pe care o desfăşoară, la viaţa societăţii.

Într-adevăr, fără o atentă raportare a Tainei Hirotoniei la tezaurul dogmatic al Bisericii nu putem înţelege nici importanţa acesteia, nici rolul pe care îl are în iconomia mântuirii. Practic, de înţelegerea misiunii preotului în comunitatea eclezială ţine însăşi transfigurarea fiecărui credincios în parte, transformarea sa în fiinţă nouă în Hristos. De aceea, nu a existat epocă în întreaga istorie a creştinismului în care preoţia să nu fi fost adusă în discuţie. În primul secol a fost nevoie de o precizare clară a ierarhiei bisericeşti, a treptelor şi a funcţiilor acestora. Începând cu secolul al treilea, episcopul devine exponentul principal al învăţăturii Bisericii, realitate confirmată şi întărită în veacul următor, în special de autoritatea Părinţilor Capadocieni. Epoca bizantină nu a fost nici ea străină de aceste probleme, mai ales că diferenţele tot mai mari dintre Răsărit şi Apus impun o clarificare precisă a rolului pe care ierarhia îl joacă în cadrul Bisericii. Nu este vorba, desigur, doar despre ideea primatului, ci şi despre autoritatea episcopului în cadrul cetăţii, de despre raporturile ce se cuvine să existe între membrii ierarhiei şi despre misiunea fiecărei trepte a acesteia.

Modernitatea a adus cu sine noi provocări la adresa slujitorilor Bisericii şi, implicit, la adresa Tainei Hirotoniei. Deşi profund modificată de Protestantism, Preoţia a continuat să fie recunoscută ca Taină a Bisericii şi să fie respectată ca atare. Nu la fel se poate spune însă şi despre fundamentele dogmatice ale acesteia. În timp ce Ortodoxia a rămas fermă pe o poziţie tradiţională, însă nu lipsită de perspectivă, Biserica Romano-Catolică a optat pentru o reconfigurare a acestei Taine, într-o dublă direcţie: pe de-o parte s-a consolidat ideea primatului episcopului Romei, vorbindu-se la ora actuală chiar şi despre un primat al moralităţii şi implicării sociale, iar pe de altă parte, în mod paradoxal, s-a renunţat la o bună parte a tradiţiei apusene, operându-se o seamă de schimbări în ceea ce priveşte lucrarea treptelor ierarhice în sânul comunităţii. La rândul său, Protestantismul a trecut prin numeroase prefaceri, datorate în special noilor fundamente ale preoţiei. Câtă vreme se insistă mai mult pe ideea preoţiei universale şi mai puţin pe cea a preoţiei sacramentale, este firesc să asistăm la schimbări pe cât de numeroase, pe atât de ineficiente. Astfel, la ora actuală în numeroasele ramuri protestante există tot atâtea forme diferite de ierarhie, ce merg de la formele cele mai tradiţionale, aşa cum este cazul Bisericii Evanghelice (Luterane) şi până la forme mult mai greu de acceptat, aşa cum este aceea a preoţiei femeilor sau a acceptării unei preoţii în sensul strict al lucrării sociale, fără nicio implicaţie sacramentală.

Toate aceste diferenţe au fost aduse permanent în discuţie în cadrul dialogului ecumenic, fără a se ajunge însă la vreun consens. Exemplul cel mai bun îl oferă Documentul de la Lima (1982), intitulat sugestiv Botez – Euharistie – Ministeriu (BEM), prin intermediul căruia s-a încercat o nivelare a tuturor deosebirilor dogmatice cu privire la Tainele comun acceptate în cele trei mari confesiuni. Răspunsul prompt şi critic venit din partea teologiei ortodoxe dar şi romano-catolice a făcut ca acest act să devină nu un posibil punct de coeziune, ci unul care a adâncit şi mai mult diferenţele şi ostilitatea mocnită dintre confesiunile creştine. Desigur, la nivel oficial, din raţiuni diplomatice, se poate vorbi despre un anumit consens, însă nu la fel se poate vorbi în ceea ce priveşte percepţia comunităţii ecleziale. Reticenţele reciproce vor continua să menţină acest spirit de neîncredere, câtă vreme disputele şi discuţiile din jurul Tainei Hirotoniei nu se vor structura pe un fundament comun, biblic şi patristic.

Prezenta lucrare îşi propune să aducă în prim plan principalele diferenţe interconfesionale cu privire la Taina Hirotoniei, identificate în teologia secolului XX. De asemenea, îşi propune să analizeze în primă instanţă tocmai fundamentele despre care vorbeam în rândurile de mai sus, pentru a putea evita orice ispită polemică ineficientă. O atenţie deosebită vom acorda documentelor finale redactate în cadrul conferinţelor ecumenice pentru faptul că ele conţin în formă succintă toate elementele necesare înţelegerii aspectelor dogmatice legate de Taina Hirotoniei. Un loc special îl va ocupa, de asemenea, analiza gândirii mai multor teologi reprezentativi ai spaţiului occidental, catolic şi protestant. Contactul cu scrierilor lor poate constitui un demers util în formularea unei judecăţi obiective de valoare asupra modului în care creştinătatea contemporană priveşte Taina Hirotoniei. Desigur, subiectul nu poate fi epuizat în cadrul lucrării de faţă, însă am considerat absolut necesar să aducem în discuţie teologia catolică, insistând asupra unor teologi precum Hans Küng sau actualul papă, Benedict al XVI-lea. Disputele din jurul infailibilităţii şi primatului papal reprezintă de altfel cele mai aprige puncte de discuţie între teologii creştini ai secolului al XX-lea. Nu în ultimul rând, pentru teologia Ortodoxă am adus drept mărturie gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, dar şi a unor autori recenţi, precum ÎPS Ioannis Zizioulas, Ioannis Romanides, Nikos Matzoukas sau, mai nou, Mihail Pomazanski. Fiecare dintre aceşti autori aduce o contribuţie meritorie la înţelegerea Tainei Hirotoniei, în special în cadrul ecleziologiei ortodoxe, însă putem vorbi la fel de bine despre anumite mişcări centrifuge, aşa cum este cazul aşa numitei ecleziologii euharistice. Toate aceste aspecte, aparent minore, se cer lămurite pentru a evita orice confuzie regretabilă, cu consecinţe greu de urmărit.

Nădăjduim că lucrarea noastră va reprezenta astfel o modestă, dar binevenită contribuţie la înţelegerea modului în care Biserica şi-a păstrat învăţătura dogmatică despre Taina Hirotoniei în contemporaneitate.