Transformări Discursive ale Presei Scrise Românești în Perioada 1990-1995

Cuprins licență Cum descarc?

Introducere 5
Capitolul 1- Discursul jurnalistic 7
1.1. Raportul text- discurs 7
1.2. Abordarea pragmatică a textului jurnalistic 8
1.2.1. Coerenţa 8
1.2.2. Coeziunea 10
1.2.3. Intenţionalitatea 11
1.2.4. Acceptabilitatea 11
1.2.5. Informativitatea 12
1.2.6. Situaţionalitatea 12
1.2.7. Intertextualitatea 12
1.2.8. Concluzii 13
Capitolul 2- Presa românească în perioada 1985- 1995 15
2.1. Presa în perioada 1985- 1990 15
2.2. Presa în perioada 1990- 1995 24
2.3. Discursul jurnalistic 34
2.3.1. Finalitatea comunicării. Intenţionalitatea 34
2.3.2. Discursul totalitar 34
2.3.2.1. Propaganda 35
2.3.2.2. Dezinformarea 44
2.3.3. Discursul posttotalitar 46
2.3.3.1. Propagandă şi dezinformare 46
2.3.3.2. Discursul informativ 51
Capitolul 3- Analiză a transformărilor discursive în presa scrisă în perioada 1990- 1995 58
Concluzii 64
Bibliografie 66

Extras din licență Cum descarc?

Introducere
Postcomunismul a început în România printr-un spectacol media: un anunţ televizat, privind fuga lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, apoi prima transmisie live a unei revoluţii. Tot ceea ce a urmat (revoluţia anticomunistă, reforma instituţională, schimbarea sistemului economic) a fost puternic mediatizat.
Televiziunea, radioul şi în special ziarele au fost folosite ca locuri de dezbatere publică a chestiunilor arzătoare de pe agenda politică, uneori chiar redând în amănunt discursurile FSN- ului.
Cu ajutorul proiectului meu de licenţă, ‘Transformări discursive ale presei scrise româneşti în perioada 1990- 1995’, doresc să evidenţiez cum şi cât s-a schimbat presa în aceşti ani, dat fiind faptul că în perioada comunistă nu s-a putut bucura de libertate, fiind controlată în totalitate de către stat.
În alcătuirea acestei lucrări am avut ca punct de plecare cartea Luminiţei Roşca, ‘Mecanisme ale propagandei în discursul de informare’, ediţia 2006. Am consultat, de asemenea, cartea lui Marian Petcu, ‘Jurnalist în Romania. Istoria unei profesii’, ediţia 2005 şi publicaţia ‘Sfera politicii’, revistă de ştiinţe politice, volumul XIX, numărul 1, ianuarie 2011.
Lucrarea este structurată pe trei capitole: capitolul 1 intitulat ‘Discursul jurnalistic’, capitolul 2- ‘Presa românească în perioada 1985- 1995’ şi capitolul 3- ‘Analiză a transformărilor discursive în presa scrisă în perioada 1990- 1995’.
Primul capitol cuprinde o serie de concepte privind discursul jurnalistic şi abordarea pragmatică a acestuia.
În cel de-al doilea capitol, cel mai consistent al acestei lucrări, se regăsesc informaţii despre presa din perioada ceauşistă şi presa din primii ani de democraţie, despre modul cum erau scrise articolele şi ce subiecte aveau.
Pentru studierea şi exemplificarea transformărilor discursive ale presei româneşti am avut în vedere principalele cotidiane de dinainte de ’89 (Scânteia, Scânteia tineretului, România liberă), iar după decembrie ’89 am cercetat aceleaşi ziare din perioada ceauşistă, unele schimbându-şi denumirea (Scânteia a devenit Adevărul, Scânteia tineretului- Tineretul liber, iar România liberă a rămas la fel ), dar şi nou apărutul Evenimentul zilei.
Ultimul capitol reprezintă o scurtă analiză a discursului jurnalistic a primilor cinci ani de la revoluţie, în care sunt evidenţiate schimbările şi evoluţia presei, dar şi ceea ce s-a păstrat din comunism.
Capitolul 1
Discursul jurnalistic
1.1. Raportul text- discurs 
Noţiunea ‘discurs’ este o noţiune- cheie pentru conturarea unei baze teoretice adecvate descrierii şi analizării textelor. 
Discursul a fost definit în opoziţie cu fraza (în lingvistica tradiţională, ca succesiune de fraze), cu enunţul (ca unitate comunicaţională aparţinând unui gen discursiv specializat: romanul, articolul de ziar, codul de legi), cu limba (ca realizare individuală a limbii).
În sens restrâns, termenul discurs poate avea în vedere: un câmp discursiv- discurs ştiinţific, discurs didactic, discurs jurnalistic; o categorie de locutori- discursul marginalilor, discursul tinerilor intelectuali, discursul politicienilor aflaţi la putere; o funcţie a limbajului- discurs polemic, discurs prescriptiv.
Indiferent de semnificaţia care se acorda termenului, există câteva trăsături care se regăsesc constant în majoritatea definiţiilor noţiunii discurs. Discursul:
a) este rezultat al acţiunii de utilizare a limbii, eveniment al practicii discursive, pentru că orice enunţare presupune un locutor, un auditor şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe auditor;
b) are relevanţă doar între parametri istorico- socio- culturali;
c) se constituie ca studiu lingvistic al condiţiilor de producere a unui text;
d) asigură inserţia frazei în mod coerent în structura textului.
Cele arătate mai sus sunt convergente cu ideea că singura modalitate de a investiga discursul este aceea de a investiga proprietăţile textului, care păstrează urmele discursului ca modalitate complexă de configurare a sensurilor. În fiecare dintre formulările de mai sus se subînţelege faptul că enunţul textului este manifestarea concretă a unui discurs şi ca expresie a acelor teorii ale discursului cu un marcat suport lingvistic de analiză.

Fisiere în arhivă (1):

 Transformari Discursive ale Presei Scrise Romanesti in Perioada 1990-1995.doc

Imagini din acest licență Cum descarc?