Tripticele

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Strămoşii poporului roman - dacii şi romanii - care au determinat etnogeneza sa, i-au transmis totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.

Geto - dacii fac parte din grupul etnic al tracilor, care, potrivit mărturiei părintelui istoriei Herodot, era cel mai numeros după cel al indienilor.

Vechii autori, precum şi descoperirile arheologice, ne arată că tracii au trăit şi au creat o strălucită civilizaţie pe un spaţiu cuprins între Marea Egee, la sud, şi zona Pripetului, la nord, Dunărea Panonică, la vest şi zona Bugului la est.

Prezenţa statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este menţionată de către izvoarele istorice încă din prima jumătate a secolului I î.e.n. Este de reţinut faptul că strămoşii noştrii erau numiţi geţi de către istoricii greci şi daci de către istoricii romani. Pe de altă parte, unele izvoare menţionează că dacii trăiau în arcul Carpaţilor, pe când geţii se aflau în zona extracarpatică. Geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau acelaşi popor.

Geto-dacii sunt o populaţie sedentară care practica pe scară largă agricultura, înalte construcţii impunătoare, la stăpânirea cărora râvnesc puternicii regi din sudul Dunării, poseda armate puternice, bine echipate, în măsură să învingă de-a lungul secolelor pe sciţi, macedoneni, bastarni sau celţii care au năvălit succesiv asupra teritoriului patriei noastre.

Cu toate că începând cu secolul IV î.e.n. sunt menţionate puternice formaţiuni militare, precum si numeroase cetăţi, aflate sub conducerea unor regi care îşi exercitau autoritatea pe întinse teritorii, societatea geto-dacă nu cunoaşte încă organizarea statală, ci se afla în stadiul uniunilor de triburi bazată pe democraţia militară. Aşa cum s-a văzut, în cadrul acestui sistem, atribuţiile de conducere socială aparţin poporului înarmat care îşi primejduieşte viaţa în luptă.

Cu toate acestea, începând din secolele I-II î.e.n., constatăm că autoritatea regilor creşte necontenit, dovadă că Oroles este în măsură să adopte măsuri unilaterale pentru toată armata sa, că sub regele Rubobostes puterea dacilor este în continuă creştere, că Dromihete îşi impune opinia în faţa adunării poporului, deşi sistemul este în contradicţie cu normele de conducere socială la acea epocă.

În epoca prestatală, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduită tară caracter juridic, norme respectate de bună voie de către toţi membrii cetăţii.

Învoielile dintre părţi erau îmbrăcate în forma jurământului însoţit de un anumit ceremonial.Procesul trecerii de la societatea gentil ică la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac.

Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de conjunctura externă; pe de o parte, popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu romanii; pe de alta parte, se profila tot mai ameninţător pericolul expansiunii romane .

Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice, caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundere economică, după secolul II î.e.n., când Macedonia şi Grecia au fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit, în vederea înfruntării ce avea să vină.

Statul dac s-a constituit pe un teritoriu cuprins între Dunărea mijlocie, în vest, Carpaţii Păduroşi la nord, zona de dincolo de Nistru, la est, şi lanţul Balcanilor la sud. în hotarele statului lui Burebista erau cuprinse inclusiv cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre.

Parcurgând o perioadă de două secole, monarhia sclavagistă dacică a dobândit o serie de trăsături specifice, care îi dau o identitate proprie. Regele dac este vârful nobilimii sclavagiste şi totodată vârful ierarhiei aparatului de stat, purtând încă puternice urme ale caracterului militar. Acest caracter nu trebuie privit în relaţie cu stadiul de evoluţie al statului sclavagist, deci în relaţie cu pericolul extern, care impunea şi consolidarea permanentă a funcţiei externe.

O altă trăsătură specifică a monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice şi religioase de către o singură persoană sau de către persoane diferite.

Menţionăm de asemenea, ca o trăsătură aparte, monopolul regelui asupra minelor de aur. Cu toate că procesul de consolidare a statului dac a fost oprit după ocupaţia romană, existenţa sa a avut puternice ecouri în istoriografia epocii şi totodată a lăsat urme în istoria poporului nostru.

Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut şi normele juridice, în locul obiceiurilor din epoca democraţiei militare. Unele din vechile obiceiuri, acelea care s-au dovedit convenabile şi utile clasei dominante în plin proces de formare, au fost preluate şi sancţionate de către stat. In paralel, prin impunerea unor comportări, corespunzător noilor cerinţe ale vieţii economice şi sociale, statul a sancţionat noi obiceiuri juridice.

Pe lângă dreptul nescris, exprimat în forma obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat şi un sistem de legi. Cu toate că el nu ne-a parvenit pe cale directă, vechii autori menţionează existenţa unor legi emise de autoritatea de stat.