Urmărirea penală a minorilor

INTRODUCERE

Problema personalităţii umane constituie, actualmente, obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice în preocuparea de a descifra procesele psihice care explică conduita umană, inclusiv comportamentul minorului infractor. Ideea după care în centrul preocupărilor organelor judiciare trebuie să stea nu minorul ca infractor, ci ca om, ca personalitate supusă transformării spre a identifica pe baza unei asemenea analize căile cele mai eficiente de influenţare şi recuperare a acestuia, este cu atât mai valoroasă cu cât delicvenţii minori se află încă în faza de formare şi, deci, sunt deosebit de receptivi şi sensibili la acţiunile factorilor din mediul social.

Necesitatea cunoaşterii personalităţii subiectului asupra căruia se acţionează reeducativ are, în pedagogie, o lungă tradiţie. Dar, dacă ar fi justificat să se ţină seama de particularităţile personalităţii minorului (legate de vârstă, nivel de dezvoltare fizică şi psihică), în ce priveşte individualizarea legală şi judiciară a sancţiunilor de drept penal, în egală măsură ar trebui avute în vedere şi atunci când se desfăşoară procesul de modelare a delicventului minor şi de pregătire a acestuia pentru a fi redat societăţii ca element util.

Reeducarea şi reintegrarea socială pot fi privite ca două faze ale aceluiaşi proces de cunoaştere, puse în relaţii de interacţiune la nivelul personalităţii în perspectiva orientării acestuia în direcţia în care şansele ei de realizare sunt mai mari, iar dimensiunile de valorificare a posibilităţilor de care dispune minorul sunt optime.

În cadrul codului penal, pe planul dreptului penal substanţial, există un sistem special alcătuit din norme şi măsuri menite să prevină şi combată criminalitatea juvenilă.

Sistemului special penal pentru minori îi corespund norme procedurale specifice, adecvate, care vin să asigure realizarea scopurilor prevederilor penale, crearea acestui cadru compus din reguli speciale fiind generată de situaţia specială a minorului, de disponibilitatea sa psihico-fizică. De precizat că, normele de procedură penală, cuprind prevederi speciale referitoare atât la minorul inculpat, cât şi la minorul parte vătămată sau cel chemat într-o altă calitate, să participe la proces.

Aceste prevederi speciale, pe lângă faptul că instituie garanţii procesuale suplimentare, oferă şi posibilitatea examinării cât mai aprofundată a cauzelor cu minori .

Pentru calitatea de învinuit sau de inculpat, problemele reglementate în mod derogator, sunt cele referitoare la “persoanele chemate la organul de urmărire penală” şi “ancheta socială”.

Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori şi în materia asistenţei juridice şi prezentării materialului de urmărire penală.

Particularitatea tratamentului juridic al minorilor din această categorie constă în aceea că, deşi acţiunea-inacţiunea infracţională prezintă o gravitate deosebită, dacă nu se va face dovada discernământului în momentul săvârşirii actului ilicit, făptuitorul nu răspunde penal, întrucât nu este subiect activ de drept penal, fapta neconstituind o infracţiune .

Problematica folosirii mijloacelor de constrangere penală faţă de minori a constituit, in decursul timpului, şi constituie şi in prezent o preocupare importantă pentru ştiinţa dreptului penal, deoarece realitatea a demonstrat că a existat dintotdeauna, in campul infracţional, un sector bine conturat al activităţilor infracţionale săvarşite de minori. Or, dreptul penal nu poate ignora această realitate, dar nici nu poate considera la fel activitatea infracţională a minorilor ca cea desfăşurată de majori, atat din punctul de vedere al periculozităţii sociale, cat şi al mijloacelor de constrangere necesare , intrucat ineficienta dezvoltare psiho-fizică a minorilor, lipsa lor de experienţă, atragerea cu mai multă uşurinţă la săvarşirea infracţiunilor, datorită lipsei de maturitate şi a personalităţii incomplete formate, dar şi posibilitatea sporită de reeducare, precum şi imperativul ocrotirii acestei categorii de persoane, chiar in ipoteza comiterii de infracţiuni şi a recuperării lor totale, au impus o reglementare specială a răspunderii penale a minorilor şi a sancţionării lor.

In prezent, există o tendinţă pe plan mondial potrivit căreia statele caută să se asigure că sistemele lor de justiţie juvenilă sunt in acord cu dreptul internaţional in domeniul drepturilor omului. Astfel, ţări din toată lumea au preluat principiile internaţionale in propriile legi şi politici şi, drept rezultat, legislaţiile in domeniul justiţiei juvenile au fost refăcute.

Din ce în ce mai mult personal, incluzand asistenţii sociali, lucrători in domeniul drepturilor copilului, personalul din sistemele de detenţie, judecători, avocaţi, poliţişti, iniţiatori de politici şi consilierii de probaţiune participă la programe de training unde invaţă cum să aplice aceste principii internaţionale.

Scopul si obiectivele tezei. Acuitatea problemei, numarul in crestere al minorilor delicvenţi, aflati in aresturile poliţiei si mai apoi in salile de judecată, precum si experienta dobandita de autor in activitatea specifica desfasurata zi de zi in instanta de judecată, au determinat tentatia pentru obiectul prezentei investigatii, intreprinse in scopul de a identifica cauzele care determina circumstantele ce favorizeaza delicvenţa savarsite de minori, de a inainta propuneri intru reducerea dimensiunilor delicvenţei minore, de a propune unele modificari privind regimul sancţionator al infractorilor minori.

Obiectivele enumerate au determinat necesitatea inaintării si solutionarii unor sarcini concrete in procesul de efectuare a cercetarilor:

– raspunderii juridice a minorilor;

– definirea conceptului minorat ca stare biologica si psihofizica a persoanei;

– analiza stării de minorat, reflectata sub aspect juridic;

– cercetarea cauzelor si conditiilor savarsirii delicvenţeir de către minori;

– examinarea problemei minorului ca subiect de drept in legislatia Republicii Moldova;

– cercetarea juridica comparativa privind sistemul sanctiunilor aplicate minorilor delicvenţi in mai multe tari.

Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. Şi în reglementarea actuală (art. 100 alin. 2 C. pen.), se prevede că pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficienţă pentru îndreptarea minorului.

În primul capitol, după delimitările conceptuale absolut necesare tratării unui astfel de subiect, schiţăm perspectiva criminologică, plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este, în primul rând, un concept juridic şi criminologic, celelalte perspective urmând a fi detaliate în capitolele următoare.

Capitolul al doilea prezintă sintetic principalele etape de urmărire penală a delicvenţilor minori.

Capitolele III, urmăreşte mecanismele de desfăşurare a procesului de judecată a cauzelor cu minori delicvenţi.

Concluziile sunt dedicate prezentării unor metode şi mijloace de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile şi a unor posibile programe sociale de prevenţie şi intervenţie eficace în domeniu.